Este dorința totuna cu scopul? Nu, bineînțeles, însă confuzia apare cu ușurință prin mințile noastre. ”Doresc să ajung pe Mont Blanc și să mă dau cu placa (nu aia de dinți)”. Ai o dorință sau un scop?
Ca să ne fie limpede, să le definim. Dorința e o stare pe care o simți și care te impulsionează (sau energizează) să faci o anume acțiune. Ea vine în două arome: stabile și efemere. Nu de puțin ori, ele sunt confundate. (Detalii într-un alt articol). Spre deosebire, scopul nu e simțirea, ci e o formulare verbală, de preferat cât mai specifică și realistă, ce așează în termeni de acțiune (din prezent spre viitor) dorința. Spre ex, să obțin 100 de laicuri la acest post (reluat și revizuit) nu e un scop, ci o dorință care nu va duce la biruință prin ea însăși. Laicurile nu depind de mine, ci de cititorii mei exigenți. De mine depinde să scriu cu ceva amor fati… sau doar amor.
”Ar trebui să fiu mai ambițioasă”. Aceiași întrebare. Într-adevăr, nici dorință, nici scop. Aici avem o regulă bizar de verbală. Ia gândește puțin. Ești la mare, aruncată pe plajă sub soarele arzător (și fără cremă protectoare?) în mini-vacanță. Deodată, auzi în cap o voce alarmată care-ți cere imperativ să verifici emailul de serviciu.
O regulă nu ține cont de dorințe. Sau? Dacă ciumegul ”Dorință” boxează cu malacul ”Regulă”, cine crezi că va câștiga meciul? De fapt, îți dorești probabil să realizezi mai mult din ceea ce ți-ai propus. Însă, ce mai exact ți-ai propus și cât de mult înseamnă ”mai mult”? Evaluările calitative se dovedesc păguboase psihologic când vrei să știi cum stai cu realizările.
Avem standarde interne și ne raportăm (semi)conștient la ele. Ne evaluăm realizările privind la standarde, dar și aruncând un ochi la vecini (și uităm să-l luăm înapoi). Ce fel de standarde? Cum arată ele specific? La cei mai mulți oameni standardele sunt ambigui, vagi și difuze. După cum sunt, de altfel, dorințele. Într-adevăr, standardele vin din dorințele stabile și de multe ori ascunse minții conștiente.
În psihologie, termenul folosit uneori pentru standarde interne e ”sine ideal” sau ”imagine de sine ideală”. Sinele ideal e o reprezentarea mentală de la o distanță ascensională față de tine, sinele din prezent. E ca și cum stai la poalele muntelui și privești spre vârf unde se află sinele ideal (levitând?). Cu cât distanța crește, cu atât nemulțumirea, supărarea și frustrarea sunt mai intense. Dorințele de la baza muntelui îți sunt frustrate. Uneori, distanța poate fi atât de mare, încât să-ți evoce deznădejde ori neputință, urmând să abandonezi strădania urcușului. După care, odată ce îți trece (dacă trece), să reiei urcușul.
Să reluăm: dorințe stabile (baza muntelui) – standarde interne (trunchiul muntelui) – sinele ideal (vârful muntelui).
Să-ți desenez? Bănuiesc că îți poți imagina cu ușurință (știu că ai imaginație) un munte asemeni unei piramide cu cele trei niveluri. Poate fi ”muntele” urcat de tine – cel din prezent? Sigur, dar în ce fel? Ai șanse mari să rătăcești și să abandonezi, dacă nu ai marcaje clare de-a lungul (și latul) potecilor. Dar dacă nu crezi că poți face urcușul? Să lucrăm psihologic la sentimentul de putință? La credințele de auto-eficacitate (ne amintim de Bandura)? Da, dar mai mult, îți propun să lucrăm pe acțiuni deliberate. Și întrebarea mea pentru tine este: ”Presupunem că ai încredere în forțele proprii, ce anume, specific, vrei să faci?”. Observi cum ne deplasăm din planul psihologic lăuntric spre lumea exterioară unde acțiunile pot fi observate și cuantificate?
Avem nevoie de repere la fel cum călătorind cu mașina în locuri nefamiliare căutăm bornele de marcaj de pe marginea șoselei. Altminteri, rătăcim și irosim timp și energie tot încercând drumuri. Precizez pentru sufletele romantice că reperele nu vin din exterior, de la ființe înțelepte sau oameni asupra cărora s-a pogorât duhul sfânt (așa ca mine!). Cine crede asta, se află în delir. Știu, poate părea un cuvânt greu, dar știu ce spun (fiind un om sfânt). Oricum, ești liber să crezi ce dorești, zic eu, invocând liberul arbitru (cât de liber?).
Reperele din existența noastră sunt scopurile valoroase. Formularea lor în termeni realizabili e o pacoste de abilitate cognitivă. Nu mă miră să descopăr cum oamenii cred că se descurcă la formularea lor. Ei doar cred… și fără să realizeze cad în capcanele formulelor de tipul: dorința, regula, negația, voința, plăcerea și preferința. Ele nu reprezintă scopuri. Poftim câteva exemple:
”Să-i produc orgasme multiple”, ”Să am mai mult încredere în mine”, ”Să fiu mai comunicativă”, ”Să mă dau cu placa pe Mont Blanc”, ”Ar trebui să fiu mai harnică”, ”Să iau examenul de licență în psihologie”, ”Să ajut oameni”, ”Îmi place viața la țară”, ”Să nu mă simt vulnerabilă”, ”Să mă simt frumoasă”, ”Să mă aprecieze”, ”Să fiu iubită”, ”Ar trebui să uit toate astea”, ”Să caut fericirea”, ”Să mă iubești”, ”Să-ți placă cidrul de mere” și multe altele pe cât de multe sunt firele de praf din capitală.
Să fac o sută de genuflexiuni într-o repriză până de sărbători? Merge. Dar, ce zici de ”să devin mai curajoasă”? Nope. ”Ar trebui să fiu un bărbat fără frică”, merge? Nicăieri. În primul caz, ai un scop emoțional/psihologic prin care reifici conceptul ”curaj”. Nimeni nu are un curaj sau două, trei, nouă. În al doilea caz, ai o regulă nerealistă. Nu există oameni fără frică, ci doar aparent fără frică, fiind antrenați să se descurce cu anumite situații. Un militar profesionist se descurcă într-o luptă din apropiere să rupă oase de teroriști, dar înmărmurește în fața unei crize adolescentine a fiicei sale.
Odată ce ți-ai stabilit un scop realizabil, dar și semnificativ pentru tine (nu pentru mămica sau psihoterapeut), adică ești motivat intrinsec, atunci nu-ți rămâne decât acțiunea planificată, cuprinsă de altfel în chiar formularea scopului. Eșecul vine cel mai probabil din următoarele erori în stabilirea scopului:
- nu e sub controlul personal;
- fără limite de timp;
- nepotrivit resurselor/abilităților personale;
- nu e măsurabil și e nespecific (vag, general, ambiguu).
În încheiere, poți reține că un scop bine formulat e pe jumătate realizat. Așa ne împlinim dorințele stabile. Și așa ne simțim, implicit, mai împliniți cu viețile noastre.