De curând am trăit o epifanie. Am aflat că eforturile mele de impulsiona gândirea liberă (şi libertatea) unor semeni echipaţi cu lobi frontali, ca şi autorul, sunt iluzorii într-o lume animată de voinţă divină. Da, se pare că există Voinţă Divină. Recunosc că m-am înşelat profund. Mă pot ierta, mizând pe tinereţile mele cu unele fire de păr sure drept circumstanţe atenuante. Cu toate că ştim bine, inaintarea în vârstă nu corelează cu înţelepciunea.
Păcatul meu a fost să nu cred. Să mă îmbăt cu apă rece în această tărisoara furată bine atât material, cât si intelectual şi, în care, furăciunea continuă intermediată de personaje slabe la caracter şi fricoase ori servile. Trebuie să-ţi mărturisesc, draga mea („ ea, persoana” face referire la ambele sexe), că sunt pus fată în fată, dar şi spate în spate, cu dovada existenţei unei Puteri Superioare sau Supranaturale, dacă vrei, care îşi exercită voinţa în mod liber de orice constrângeri morale. Cum reuşeşte? Ce întrebare naivă! Întrucat dânsa, divină fiind, nu manifestă aşa ceva. Este mai presus de orice, iar valorile morale sunt inexistente sau în mod liber alese în funcţie de interese. Ele nu vin din dânsa şi nici dinafara dânsei. Prin urmare, intenţia divină nu se împiedică, nu e limitată nici de propriile tensiuni morale şi nici de alţii, speriaţi, resemnaţi si servili sau epave de caracter.
Da, există oameni, nu zei sau forţe divine, care atunci când îşi manifestă intenţia, Universul răspunde favorabil. O anume Cutărică sau un anume Cutărescu zice să fie lumină şi se face lumină. Hocus-pocus! Bagheta lor magică este propria ta vulnerabilitate (şi a mea). Morală sau psihologică.
Poftim?! O faci pe skepticoaia? Vrei dovezi? Dar tu nu ai copii? Dar, adulti în roluri de autoritate?
Această epifanie mi-a livrat o dilemă “apasatoare”, ce presimt ca-mi va fantomiza existenta in plan moral. Dzeu este Omul sau Omul este Dzeu? (hazul este optional)