Profesorul meu favorit (unul dintre ei), Scott O. Lilienfeld de la Emory University (Atlanta, US), a publicat acum trei ani împreună cu colaboratorii un articol incendiar în jurnalul Clinical Psychology Review. În percepția mea e incendiar, fiind un individ cu tendinte piromaniace supracompensate, întrucât articolul e răspunsul oferit la întrebarea de ce studenții și practicienii clinicieni stau la distanță de practica psihologică bazată pe dovezi.
Îmi imaginez că ești de profesie sau te pregătești. Dacă nu, te informez că există o practică psihologică informată științific (evidence-based practice, EBP) la fel cum există o medicină bazată pe dovezi. Mai există una dezinformată științific numită psihologie mumbo-jumbo (ex: NLP). Deoarece, prima e bazată pe evidențe științifice (testată), oferă rezultate cu o probabilitate mai mare decât norocul chior spre deosebire de a doua care produce efecte aleator depedent de factori circumstantiali (ex: placebo sau remisie spontană). Alături de necesarul efect placebo, de farmecul psihologei/doctoriței și alianța terapeutică, există un agent activ în tratamentul aplicat la fel cum există agentul activ numit paracetamol în medicamentul comercializat sub numele de Panadol. Oricare om cu scaun la cap nu se va lăsa prostit de medicii și psihologii care oferă tratamente fără agent activ.
Pârleazul între știința clinică și practica clinică există și la cetățenii de peste ocean. Nu doar la noi. Nici în Franța sau Germania nu e mic, iți spun din surse sigure. Din contră, dacă ne amintim de tratamente ca ”noua medicină germană” și ”constelațiile sistemice”, ultimul la mare căutare printre aceia traumatizați ”psihic” de matematica, fizica și biologia de liceu.
Pârleazul știință-practică există în firescul rezistențelor manifestate atât de cercetătorii psihologici, cât și de practicieni. Lilienfeld și colaboratorii comentează despre șase tipuri de rezistențe și propun strategii de surmontare a lor. Rezistențele sunt de înțeles, pentru că știința pune cătușe libertății inferențiale. Adesea constrânge glasul intuitiilor psihologice atât de îndrăgite de clinicieni și deopotrivă de practicienii ne-urecheați, salvați adesea de flerul psihologic, atunci când îl au.
Să-ți exemplific cu câteva tipuri de rezistență, așa cum sunt redate în rezumat. Una care mă excită intens constă în concepțiile eronate vizavi de natura umană, cum ar fi convingerea falsă că originea simptomelor se află în experiențele copilăriei timpurii, pot bloca adoptarea terapiilor bazate pe evidențe. Spre exemplu, practicienii formați în psihoterapie psihanalitică sunt obișnuiți să trateze oameni cu tulburări obsesional-compulsive sau anxietate cu aceleași metode dovedite ineficiente. Aceștia vor fi ineluctabil cei mai rezistenți la metodele de expunere, dovedite în zeci de studii empirice și metaanalize ca fiind cele mai eficiente terapii.
O alta este preconcepția față de EBP. De aceea, sunt convins că articolul a fost examinat în detaliu de studenții la facultățile de profil între două planșe cu poziții tantrice proiectate în pete de cerneală și niscaiva genograme.
Nu contează prea mult (implicit, contează puțin) în ce școală te formezi profesional, dacă vei căuta să practici considerând literatura empirică și nu te ancorezi rigid in poarta școlii, pardon, în metoda școlii. După știința mea, acele persoane care îți solicită ajutorul nu dau, de obicei, doi bani pe ce tricou porți. Poate să scrie pe el orice (chiar și Messi), atâta vreme cât i-ai fost recomandat de un apropiat.
Totuși, sunt pentru eclectism până la marginea de eroare, pentru că dincolo nu mă (mai) pasionează vidul existențial. În plan aplicativ, nu teoretic. În spatele cortinei se află Paradigma în care lucrezi. Cred că merită să mergi pe mâna coanei Paradigmă care demonstrează o solidă centură pelviană, dacă mă înțelegi. (ia, analizează nițel fantasmele mele!). Dacă mergi pe mâna dumneaei, vei lectura pe îndelete aici. Și aici. Sunt două recomandări de lectură redundante dacă provii dintr-un program academic in psihologie performant.