Bag de seamă că unii părinţi sunt contrariaţi de afirmaţiile mele din articolul precedent. Asta nu poate decât să mă bucure. S-a produs disonanţa. (nota bene).
Dacă eşti un părinte de creatură dulce (de-ţi vine s-o mănânci! Sâc!), am presentimentul că, întrebată despre iubirea ta vizavi de creatura cu ochi dulci, vei declara că o iubeşti necondiţionat. Mi se pare firesc. Şi, poate, ar fi mai nefiresc să declari că o iubeşti condiţionat. Deşi, acest răspuns aproximează realitatea şi beneficiază de calitatea onestitaţii. Altfel, s-ar încadra în categoria declaraţiilor materne „mincinoase”. Spre exemplu, o declaraţie de acest fel ne indică fericirea mamei că are copii. Dar se pare că nu e o fericire. Însă, dacă ai crede că e o nefericire, plodul tău ar avea de suferit.
Genele, ca să preîntâmpine această suferinţă, au preinstalat un program care te asigură neurohormonal de experienţa unei maternităţi aparent fericite. Nu există o intenţie aici; nici a genelor, nici a unei puteri supranaturale. Se întâmplă „jocul” selecţiei naturale. (precizare pentru cititori mai noi). Dinlăuntrul tău se naşte o nevoie puternică de a-i purta de grijă creaturii drăgălaşe. Iar creatura se naşte echipată cu indicatori (ex: ochişori mari şi apoşi) ce produc în alte fiinţe, dar mai ales părinţilor, trăiri de grijă şi iubire. Dacă n-ar fi aşa, creatura drăgălaşă ţi-ar mânca (uneori la propriu) ficaţii, iar tu nu ai pregeta în a scăpa de ea la primul tomberon. (Oh, ce-am zis! Ce zici de puţină toleranţă vizavi de o mamă care face asta?)
Părinţii sunt diferiţi în manifestarea afecţiunii. Pe un continuum al grijei şi afecţiunii pot fi înşirate diferite tipuri de maternitate. Depinde de personalitatea fiecărei mame şi de experienţa ei cu afecţiunea propriei mame din primii ani de viaţă. Dar şi de temperamentul bebeluşului. Relaţia fiecărei mame cu bebeluşul ei evoluează diferit de relaţia unei alte mame. E valabil şi în privinţa taţilor.
În acest context realist, aş zice, să crezi că nu-ţi iubeşti copilul ca la carte (oricare carte!), mi se pare nebunesc! Manifestarea iubirii tale este condiţionată adesea. Ai preferinţele tale şi în mod natural te vei bucura sau supăra în funcţie de giumbuşlucurile dumnealui, care îşi va regla comportamentul în raport cu reacţiile tale. Nu te poţi plia pe modelul unui parentaj necondiţionat decât dacă, nu cumva, eşti coborâtă din ceruri. Sau esti?
Vei apela uneori, mai ales în primii ani de viaţă, în educaţia lighioanei tale la recompense şi pedepse. Şi, dacă o vei face sistematic şi nu vei ceda la tentativele manipulative ale creaturii inteligente, vei oferi un mediu educativ structurat, coerent şi securizant. Creatura ştie ce se petrece, ce urmează dacă face cutare sau cutare şi tot aşa. De la o vârstă poţi negocia cu dânsa sistemul de recompense şi sancţiuni. Dar aici, da, manifestarea iubirii ar putea fi fondul relaţiei cu lighioana simpatică. O poţi asigura din nou şi din nou, că eşti alături de ea. Dar fără a uita de pedeapsă. Dacă a greşit, adică a încălcat regula, aplici sancţiunea. Dacă a respectat regula, aplici recompensa. Fără negocieri, fără tergiversări.
E adevărat că nu discutăm conţinutul regulilor şi nici al sancţiunilor şi recompenselor. Mă gândesc că eşti un părinte rezonabil şi receptiv la nevoile micuţei creaturi. Dar mai important decât un conţinut sau altul, mi se pare consecvenţa cu care aplici sancţiunea sau recompensa. Lighioana ta dragă va învăţa să fie consecventă. Unul din beneficiile consecvenţei ar fi că, la o vârstă adultă se va dovedi mai probabil o persoană de încredere, iar asta are o valoare semnificativă în relaţiile umane. Mai mult, asigurarea unui mediu coerent şi previzibil îi păstrează anxietatea sub control, în funcţie de variabile personale, la un nivel minim. Pe măsură ce creşte, dacă o implici în acest sistem de recompense-sancţiuni, îi vei stimula un sentiment de control şi responsabilitate.
Ştiu de părinţi care îşi lasă copiii liberi. Liberi de orice constrângeri. Nu văd nimic sănătos în a permite lighioanei să se manifeste oricum în orice împrejurare. Dacă, în numele unei iubiri necondiţionate, faci asta, mă tem că eşti pe o cale greşită. În această lume există norme sociale care (ne) reglează conduita şi atitudinea. Dacă vrei să trăiască într-un templu sau într-un schit, chiar şi acolo, va trebui să se conformeze normelor. Existenţa lor frustrează dorinţe şi nevoi personale. Bătaia nu cred că e ruptă din Rai, cum se zice, însă frustrarea (în sensul creşterii toleranţei) cu siguranţă este.
Ca să-ţi ofer un exemplu trivial, de aceea, nu-ţi permiţi să-ţi dai chiloţeii jos în parcul public şi să te eliberezi de presiunea din vezică. La fel, dar la un nivel mai rafinat, te vei mobiliza pentru a-ţi finaliza un proiect în ciuda dificultăţilor. Nu cedezi la primul obstacol la fel cum nu cedezi la primele semne de presiune în vezică. Te poţi abţine de la acea bezea sau prăjitură care te îngraşă sau îţi păstrezi calmul când cineva te ironizează.
Dacă-ţi doreşti ca lighioana să devină un adult cu o minusculă toleranţă la frustrare, poţi uita ideile citite aici. Poţi aplica un parentaj necondiţionat si permite orice comportament fără pedepse şi recompense. Poţi miza, desigur, pe „raţiunea” lighioanei. La fel de bine poţi cere zeului adulat să te ajute. Sper că nu e cazul tău.