Vizualizeaza, te rog, urmatoarea secventa. Creatura mica, pe care o ai in grija, s-a impiedicat si a cazut. Urla in hohote, desi nu are semne de vreo rana. Ce faci tu? Te arunci spre ea, o ridici si o linistesti sau o dojenesti pentru neatentie? Sau, din apropiere fiind, o incurajezi sa se ridice si sa-si continue joaca?
Iar acum, imagineaza-ti o alta secventa. Peste mai mult de zece ani. Creatura mica nu mai este chiar mica. Este un/o adolescent(a). Urmeaza sa se inscrie la facultate in alt oras. Probabil, la o universitate din Olanda, Danemarca sau UK? Ce faci? Vei merge cu ea? Vei da telefoane, email-uri si vei afla ce documente sunt necesare pentru inscriere si alte detalii? Sau nu?
Banuiesc ca intelegi unde bat saua ca sa priceapa iapa. Ma refer la autonomie.Exercitiul de autonomie are de-a face cu micile intamplari din copilarie, pubertate si adolescenta. Incepe de la prima secventa. Nu ma refer la cea de sus, care ar fi una tarzie. De la mersul pe ambele picioare, cand incearca si cade, se ridica si iar incearca. Primul exercitiu de autonomie este locomotia bipeda.
La fel cum in acest exercitiu de locomotie creatura urlatoare isi dezvolta echilibrul si coordonarea mersului pe ambele picioare, ulterior, isi dezvolta o “locomotia” psihologica si sociala, daca nu este obstructionata de cate un parinte anxios si hiperprotectiv sau, poate, neglijent.
Este un proces natural care se petrece cu toate mamiferele. Oamenii au o nevoie fundamentala de autonomie. Puii de om o manifesta din fasa. Isi misca membrele, cateodata, frenetic. Au nevoie de miscare. Sunt “masinarii” facute pentru miscare. Ce fel de miscare? Autonoma.
La inceput cand invata locomotia au nevoie de sprijin. In functie de fiecare individ in parte, au nevoi de sprijin diferite. Autonomia de miscare se deprinde mai lent sau mai rapid in functie de factori morfogenetici si stimularea exterioara. Ceva similar se petrece la nivel psihologic. Exista o tendinta naturala, innascuta, spre autonomie. Ea poate fi stimulata de un parinte intelept. Un parinte, care nu-si asuma un rol de carja. Suna urat?
Daca progenitura nu stie ce si cum sa faca intr-o anume imprejurare de viata, nu inseamna ca e handicapata in acelasi fel cu un copil, ghinionist la “machiajul” genetic, care are o deficienta mentala sau motorie. NU inseamna ca tu, parintele, trebuie sa intervii pentru ea si si sa-i gestionezi problemele. NU inseamna nici sa- I tii o prelegere despre ce si cum ar trebui facute lucrurile asemeni oamenilor serioasi si maturi. Spre exemplu, nu urmeaza sa-I cauti tu chirie, deoarece s-a inscris la o universitate din alt oras. Nu inseamna ca daca ii tii o predica despre cum si ce sa faca si sa creada(de ex, “nu trebuie sa fumezi si sa te iei dupa prietenii tai”), vei avea o fiica/fiu adorabil(a).
Prelegerile despre ce nu ar trebui sau ce ar trebui sa faci tu, fiul/fiica mea, sunt un fel de cantat la fluierul piciorului sau un fel de scris pe tabla neagra cu creta neagra. Nu faci altceva decat sa-i inhibi dorinta de experimentare prin cenzura morala si prescriptii de comportamente. Daca vrei ca ea sa invete ceva, atunci ofera-i motive intemeiate pentru cum ar fi de preferat sau cum ti-ar placea tie. De ce crezi tu, parinte, ca este bine ca ea (el) sa-si stranga patul? Daca iti invoci autoritatea parentala prin celebra afirmatie “asa zic eu”, eventual, urmata de amenintari, nu ajungi undeva. Crezi ca reprezinti o autoritate rationala in astfel de momente?
In baza principiului suficientei minime, vei fi alaturi de ea si o vei asigura de sprijinul tau, insa nu vei face nimic in locul ei. Nu vei ridica nici macar un pai din calea ei, mai putin atunci cand, date obiective iti arata ca nu poate ridica paiul indiferent de motivatia/dorinta ei.
Acest antrenament al autonomiei incepe de la primii pasi. El devine tot mai amplu pe masura ce creatura (neajutorata) creste. Increderea in sine, in capacitatile ei, sunt cultivate treptat, incepand cu situatii marunte, banale (pentru tine, adult), dar semnificative pentru creatura ta.
Presupune din partea, adult in rol de parinte, un efort. Unul sistematic, pe termen lung. Insa, nu tu ti-ai dorit sa fii sau sa joci rolul de parinte? Joaca-l, draga mea sau dragul meu, cat mai bine. Iar asta inseamna, pe de-o parte, sa renunti la predici despre cum si ce ar trebui sau nu ar trebui si, pe de alta parte, sa nu joci un rol de parinte – carja!