Vocația nu trece prin stomac? Evident, e o întrebare de prisos, pentru că foamea îți cere să faci rost de hrană. Mai ai nevoie de apă, adăpost, câteva haine și siguranță. Dacă ți-ai ars siguranța, e musai să te îngrijești de ea. Sunt nevoile de bază. Fără ele, nu poți împlini o vocație. Deci, ele sunt înaintea vocației. Te asiguri că sunt satisfăcute și treci la împlinirea vocației.
La Harvard unde predau, concepția firească, vocația vine după asigurarea unor nevoi de bază, e sucită. Considerația manifestată e evidentă din declarația cum că profesorii predau din vocație. Și nu ca să obțină bani. Ce ideal nobil! Păcat că trece prin stomac. Remunerațiile celor mai mulți ”profesori” (la psihologie) sunt conservate la un nivel minuscul (cu puțin peste o pensie medie). Deoarece, universitatea atrage clienții prin prețurile aflate sub nivelul pieței. Mai atrage clienții și prin promisiunea la înscriere că studentul n-are obligația de participare la cursuri.
În consecință, oameni (de toate vârstele) sunt ispitiți cu obținerea lejeră a unei diplome în psihologie. Și pornește caruselul. O mică parte din studenți participă, dar descoperă precara implicare a cadrelor didactice. Poate părea o justificare, și, uneori, chiar este, dar majoritatea e implicată până peste cap în activități paralele ca să-și asigure un trai decent. De unde implicarea lor apropiată de zero în activități didactice și de cercetare. Restul (majoritar) exploatează sistemul viciat din start. Profesorii obțin punctele academice necesare ascensiunii în ierarhie, fiind ”profesori” mai mult cu titlu, iar studenții trec câteodată pe la cursuri, dar ajung la examene ca să obțină la final o diplomă. Ambii parteneri ai actului pseudo-academic nu prea participă ori se implică superficial la cursuri/seminarii, dar se prezintă cu toții la examene într-un compromis negociat pe mutește, dar câștigător de ambele părți.
Pe întreg semestrul am la curs în jur de 15% din studenți. Dar la examen se prezintă majoritatea, care insistă să absolve cursul. Important e ca studentul să persevereze, fiindcă spre final va avea examenele luate prin simplul fapt de a se număra printre clienții fideli care își achită taxele. Nu vreau să înțelegi greșit. Nu e vina lui. El exploatează hiba politicii de business cu diplome. Când politica face din clientul fidel studentul eminent ca să obțină profituri maxime, deoarece așa poate rămâne concurențială în business-ul cu educație universitară, orice student, indiferent de nivelul hărniciei sale, va exploata această hibă. Îți amintesc de principiul psihologic ”facilul e ispititor” cu corolarul ei ”dacă ai ocazia să alegi, vei alege facilul”. Cum zici? Că se întâmplă și pe la alte facultăți?
Acesta e cazul ”Harvard”. Înclin să cred că și alte universități private au o aceiași politică, deși, poate, cu o diferență la scorurile practicate. Toate aceste universități au facultăți acreditate. Au girul acelei comisii de la Ministerul Educației. Doar că hiba de mai sus duce educația universitară la un nivel jalnic. Și, mai specific, poate face de râsul lumii practica psihologiei (și terapiei). Spre deosebire de inginerie sau medicină, nu am auzit ca prin Europa, State, Anglia, Germania sau Australia să fie căutați psihologii pregătiți prin facultățile noastre. Nu, deoarece ei sunt ”pregătiți” să se înscrie în Califatul Psihologilor Români – o organizație care, în acest moment istoric (de la înființare până azi), n-are nimic de-a face cu calitatea academică și standardul științific.
Știm că Universitatea Harvard, aceea din Cambridge, Massachusetts, e o corporație. Dar e o corporație a cunoașterii și inovației. Produce cunoaștere, care să poate fi aplicată în domeniile practice ale vieții ca oamenii s-o ducă mai bine (sau măcar decent). Ea nu produce doar diplome precum multe instituții neaoșe. Nu aceste e scopul ultim. Un cinic va comenta că ridic în slăvi o corporație academică. Nu sunt naiv, dragule cinic, să cred că profitul n-ar conta în politica lor. Contează, dar parcă un pic altfel.
”Eu, universitatea, te admit pe tine, ca student, deoarece te vreau de client fidel niște ani. De aceea, te momesc cu promisiunea unor studii lejere finalizate cu o diplomă de toată frumusețea, care să-ți ofere un loc pe piața muncii.”
Tu, student(ă), ce ai putea face în fața ispitei? Depinde de interesul tău, dar oricât de drag îți e studiul, o vei lua, adesea, pe calea facilă. De ce? Îți e o cale netezită prin chiar politica de business academic.
Mă gândesc că poate asta e realitatea. În sistemul privat (cel puțin), maximizarea profitului dictează politica educației. Patronii universităților obțin profit în schimbul unor diplome oferite clienților fideli (studiile durează câțiva ani). În aceste circumstanțe, oricare student, lacom de carte, poate învăța sau nu. Are această opțiune și nu-l oprește nimeni. Oare? Dacă nu e încurajat, validat în efortul său și recompensat, mai rămâne motivat să învețe? Cât de echitabil să fie ca tu să depui eforturi intelectuale și să înveți, în timp ce vezi cum alții (majoritatea) trec examenele fără nicio grijă?!
Pentru conducere și patroni, se pare că e (relativ) suficient ca studentul să participe la examene ca să obțină la finalul celor trei ani (plus doi, eventual) licența/masterul. În acest caz, cine sunt profesorii? Simpli angajați, docili și servili interesului de afaceri al patronului.
De ce ar trebui să fie altfel? Iată cum ajungem în păcatul sofismului naturalist. Aceasta e norma socială în educația universitară neaoșă. Profiturile dictează mersul educației. Și, în consecință, care să fie cel mai rău scenariu? Temă de meditație pentru weekend.
Ah, înțeleg, că pentru tine contează altceva. Să fie o educație autentică realizată cu oameni care studiază și predau cu dragoste pentru învățătură. E o valoare personală. De ce ar trebui să fie și a instituțiilor de profil? Să ne abținem de la sofismul naturalist, ne sfătuia un alter ego într-un articol anterior. Și să ne mulțumim cu raționalizarea lui Einstein? ”Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school.” Dar ce, naiba, rămâne dacă n-a învățat NIMIC?