La rădăcină se află senzația de jenă și ia forma emoției de rușine la animale sociale. Ajungând la oameni descoperim decența. Să le luăm pe rând.
Jena e simțită de cei mai mulți oameni ca o strângere supărătoare. Pare că ”ceva” te ține și nu mai poți trece la acțiune, adică nu îndrăznești să (te) afirmi opinia, decizia, gestul ori comportamentul. ”Mi-e jenă să-i scriu”, mărturisește cineva temător de respingere. În multe părticele anatomice pot apărea (con)strângeri. Se întâmplă să o simți în stomac, gâtlej, degete, maxilare sau spate. Jena e un cuvânt pentru o reacție fiziologică de încordare.
Să micționezi, spre exemplu. Te poți abține cu ușurință? Depinde de presiunea din vezică? Iată o abilitate de maximă importanță în capitala noastră unde toaletele publice sunt precum câștigurile la loterie, semn că autoritățile publice ne învață controlul sfincterian. După cum știe orice călător on foot, nu bea apă multă dacă te bănănăi prin oraș.
Jena poate fi acompaniată de gânduri și devine rușine, o emoție socială. ”Nu ai voie” ori ”e interzis” sunt de obicei gândurile asociate (via condiționare clasică) cu jenă pe parcursul socializării. Și oricât de tare îți vine să micționezi când ești pe stradă te poți abține. Desigur, nu pentru mult timp, ci până acolo unde detectezi un locșor mai ferit de trecători. Abținerea de la micțiune (uneori și de la altele, cum ar fi, pofta de tutun) e un comportament cu care și alte mamifere, nu mai amintesc de cimpanzei și alte antropoide, se pot lăuda chiar și în absența unor gânduri. Interesant, nu? Se pare că abținerea nu vine din activitatea mentală, deși abținerea e o funcție executivă din statul paralel, ptiu!, din cortexul prefrontal și se cheamă, mai tehnic, control inhibitor. Se petrece atât în cortexul prefrontal, cât și în nucleul caudat (componentă în ganglionii bazali) și nucleii sub-talamici. După acest intermezzo cu niscaiva termeni de brainiacs, să revenim la cuvintele de zi cu zi și sensurile lor… mai profunde.
Unele jene pot fi emoții de rușine. Dar orice rușine e o jenă. Doamne, iară îmi veniră în minte acei nerușinați care legiferează în interes personal, ah, pardon, în numele unei justiții corecte. Da, aceștia sunt indivizi care nu au învățat rușinea. N-o simt, deoarece norma socială a bunăstării comunității n-a fost interiorizată. Dacă ar fi fost întărită prin comportamentele membrilor acelei comunității, o încălcare a ei ar fi dus la oprobriu, în consecință, rușine. Că ei sunt acolo sus, la butoanele puterii, reprezintă eșecul întregii societăți românești. Acesta e motivul suprem în baza căruia, toți kinderii trebuie instruiți să ia în considerare nu doar nevoile lor, ci și nevoile altor copii. Să țină cont nu doar de ceea ce simte el, ci și de ceea ce simte un altul. Că așa, cred eu, poți sădi sămânța unui comportament prietenos, orientat spre comunitate (nu doar înspre propriile interese).
Jena și, mai ales, nivelul ei următor, rușinea sunt bariere psihologice interiorizate prin aceea că suntem actori sociali care respectă norme și cutume sociale. Vezi bine că au de-a face cu controlul pe impulsuri și anticiparea. ”Când nu-ți iese pasența, păstrează-ți, te rog, decența” e îndemnul meu pentru tine, deși poate nu e cazul. Ambele ne opresc, de regulă, din săvârșirea unor mârșăvii sau acte indecente, pentru că decența are legătură cu rușinea. Dar, uneori, în baza tendinței mentale la generalizare, ele ne înfrânează din acele acțiuni care ne pot aduce prosperitate.
Ideea e că uneori, în anumite situații, jena și rușinea ne pot bloca acele acțiuni prin care ne-am putea realiza scopurile. Spre exemplu, rușinea de a chestiona (sau contrazice) o persoană cu autoritate vizavi de un subiect care nu-ți e clar. Sau, rușinea unui bărbat care se abține să plângă sau care își ascunde teama în spatele unei atitudini de bravadă. Tipic masculin, comentezi probabil, dar asta ne sugerează o rușine vizavi de propria frică, în baza normei sociale că bărbatul ar trebui să fie curajos și nu plângăcios.
Jena și rușinea asociate unor reguli internalizate sunt bariere psihologice de care avem nevoie ca o comunitate să funcționeze amiabil. Fără ele, ajungem într-o anomie care ne poate produce silă, nemulțumire ori răzbunare pe principiul dinte pentru dinte. Relațiile sociale nu pot funcționa fără jenă și rușine, dar nici cu ele duse la extrem. Ajungem să nu mai îndrăznim, să ne ferim de exprimarea opiniilor, emoțiilor și nevoilor, preferând, la schimb, o atitudine slugarnică, de multe ori, de tip cârcotaș.
Decența unui om crește din jenă și rușine. Chiar dacă nu-i iese pasența, el își păstrează decența și respinge ticăloșia, opusul decenței. Fără decență nu putem avea nici caracter, nici demnitate. Ne rămâne ticăloșia în stare pură. Ori ea, ticăloșia, trebuie corectată și dacă nu e posibil, atunci ar trebui să fie izolată social. O societate sănătoasă are mecanisme (ex: instituții de justiție independente) prin care se protejează de așa ceva. Să corecteze și, la nevoie, să izoleze ticăloșiile unora dintre membrii ei reprezintă o misiune morală. Dar, câteodată, unii scapă acestor filtre. Chiar și așa, cred eu, performanța morală a unei societăți vine din eficiența cu care se achită de această misiune, începând cu familia, comunitatea și instituțiile de stat.
În spiritul acestui text, mă declar dezamăgit de performanța societății în care trăiesc. Însă nu mă aștept ca misiunea să înceapă de sus, ci de jos, din fiecare familie în parte care crește unul, doi sau trei plozi. De aici trag speranțe că urmează o schimbare.