De ce? Deoarece, pe scurt, avem o marotă cu notele, premiile și festivitățile. Dar, dincolo de astea, de suprafață, avem în adâncurile arhaice instinctul dominației. Lăsat slobod în lume, își face de cap!
Întărește o societate românească bazată pe inegalități, autoritate și ierarhie. Dacă nu ești cineva, ești nimeni, pare să fie principiul conducător. De altfel, cu asta se omoară (simbolic) din plăcere (sado-masochistă) destul de mulți dintre concetățeni. Mi se pare profund greșit să crezi în astfel de valori într-o lume ce se vrea modernă și civilizată. Mai jos vei înțelege, sper, de ce.
Instinctul dominației sociale vine la pachet cu ierarhia. Iar urcarea treptelor într-o ierarhie oarecare e un comportament caracteristic animalelor sociale, deci și oamenilor. Doar că ambiția urcatului e cultivată încă din școala neaoșă, obsedată de competiție, și continuă în viața adultă, de asemenea, fixată în competiții din orice (inclusiv în trafic pe șosele, un lucru cât se poate de stupid!).
Într-o asftel de cultură, lumea, pentru toți acești elevi-viitori adulți, pare un loc sălbatic (cu apel la eufemisticul ”competitiv”) unde poate reuși doar ”cel mai puternic” în detrimentul, evident, al celor slabi și vulnerabili. Întrebarea mea, de liber cugetător cu mult timp liber la dispoziție, este dacă trăim realmente într-un context sălbatic. O altă întrebare este de ce să nu avem o mare grijă de toți aceia dintre noi vulnerabili sau nenorocoși într-un fel sau altul? Iartă-mi naivitatea, dar mă credeam într-un loc civilizat.
La această concepție față de lume și viață contribuie din greu sistemul notelor și premiilor dar și festivismelor cu validare extinsă social. Că e pe merite și abilități, își închipuie toți aceștia, părinți, profesori și politruci de serviciu. E școala despre așa ceva? Din nou, naiv cum mă știi, credeam că școala e despre altceva, nu despre cine e ăla mai tare, mai grozav în abilități și merite (în funcție și de statusul social-material al familiei?). Aceia foarte ambițioși dintre noi proclamă că toate astea ar însemna ”meritocrație” (o concepție despre care aș comenta în altă parte).
Participând în acest sistem, puternic promovat de părinți și profesori, obsedați de performanțe și ambiții personale dar colosale, copiii încep să creadă că valoarea de sine și acceptarea socială sunt echivalente cu nota mare și premierea. Mai învață, pe dos, că devalorizarea sinelui și respingerea țin de note mici și lipsa premiului. E un fapt psihologic greu de tolerat ce implică mult stres și, prin urmare, mulți elevi pot ajunge la comportamente de risc prin care să-și asigure acceptarea socială.
Într-o școală obsedată de concursuri și premii, toți elevii deprind obiceiul (nesănătos psihologic, desigur) de a se compara atât pe baza notelor, cât și după indicatori de status (că doar evidențiază locul în ierarhie!). Deoarece, într-o astfel de școală și, pe larg, cultură, valorizăm cu o infinită plăcere ”cățăratul” indiferent de costuri pentru majoritatea oamenilor. Ori cutuma cu notele și premiile întărește cultural ascensiunea către pozițiile de top dar fără niciun dram de empatie și grijă pentru cei mai mulți nenorocoși.
Toate viața unui elev, viitor adult, devine o competiție. Începe cu calificativele (până și asta a fost pervertită!), cu notele și premiile, dar și cu însemnele de status social și material. Toată viața lui gravitează în jurul câștigului și ascensiunii, dominației și controlului altora, poate mai slabi, mai vulnerabili într-o privință sau alta. Iar asta vine însoțită de atitudini ostile și suspicioase, pentru că oricine ar putea fi un competitor periculos care îți poate lua locul din ierarhie. În plan social, se traduce ca solidaritate și coeziune deficitare, suspiciune, stres și nemulțumire cronică. Evident, o viață foarte bună ce merită trăită!
Perversitatea școlii noastre vine din faptul că, și mă repet, întreține și cultivă (cu satisfacție!) exact instinctul dominației sociale. O face sistematic, de la prima clasă zero până la bacalaureat (continuând spectacolul în universitate, dar aici e o altă poveste). Uite așa, treptat și sigur, sunt instruiți bieții elevi în jocul competiției că doar e despre meritocrație, zice-se. Iată un exercițiu didactic urmat și de concursuri cu premierea celor mai grozavi. Aici avem olimpiadele.
Cultivăm, astfel, instinctul agresivității lăsat liber, fără cenzură. Curând urmează să fie ”obiectivat” prin testele pregătite de BRIO (o companie de testări psihologice pregătită să facă evaluări naționale). Vom avea o școală cu clasamente pe criterii psihometrice, adică obiective, deci bătute-n cuie.
Școala, prin cei mai mulți profesori, părinți și oficiali, permite acestui instinct să se manifeste liber, întărind ierarhia, controlul altora și, totodată, inegalitatea, inechitatea și abuzarea celor vulnerabili dintr-un motiv sau altul sau doar, evident, învinși sau pierzători în competiție.
Aceasta e educația neaoșă oferită celor mici și mari. Viziunea ei perversă e să-i transforme pe elevi și adolescenți în ”luptători” feroce într-o lume a competiției vorace, lipsită de scrupule, unde câștigă doar cei puternici. Iar dacă asta nu-i distopie, atunci eu sufăr de miopie.