An de an, din 2011, merg să predau la o universitate care începe cu litera H, dar nu haș de la hașiș. Predau în baza unui textbook importat din State plus multe lecturi personale, printre care biblia, coranul și upanișadele. Sunt studenți care mă complimentează pentru modul meu original (uneori, fac stand-up comedy) de a-mi susține cursurile și seminariile. Iar câteva studente îmi fac ochi dulci, doar că eu prefer napolitanele.
Hărnicia nu m-a îmboldit să realizez un suport de curs, deoarece savurez lenea. Nu am timpul necesar. De fapt, il am, dar prefer să-l investesc in activități care contează (precum tăiatul de frunze la pisici). Nu e corect, știu, dar remunerația pe care o primesc (in mână) e cât o pensie (nu de colonel) sau salariul minim brut pe anul trecut. Stau și mă întreb prostește, de ce să merg în continuare să predau? Colac peste pupăză, ar trebui să cercetez și să produc cunoaștere ”științifică” precum mațele gaze, odată ce am atras funduri, pardon funduri (prin rezonanțe cosmice?) ca să fiu director de grant, să public în jurnale BDI ori ISI și să nasc, eventual, o carte când nu predau între două drumuri, pe socoteala mea, spre conferințe academice? Stai să-mi șterg niște lacrimi.
In ultima vreme, am dubii cu privire la continuarea rolului de ”lector” în gluma academică de față. Să mai joc în această piesă? O vreme m-a flat(ul)at prestigiul. Mi-a trecut, căci se află în litigiu cu filosofia vieții sănătoase. În percepția publică încă mai înseamnă ceva să fii profesor. Nu și în percepția mea, aflat în interior și având prilejul să cunosc direct și indirect ”profesori”, ocupati cu orice altceva, mai puțin cu studiatul și predatul serios, fie din necesitate, fie din somnolență și degringoladă birocratică.
Într-o altă vreme, m-a motivat ”chemarea”. Mi-a trecut. Chiar și ”chemarea” trece, la rândul ei, prin aparatul digestiv, iar neuronii tot cu glucoză se aprind. Iar costul de oportunitate (realizarea ”chemării” costă timp, atenție și eforturi) îmi tot dă peste ceafă cu balanța contabilă.
Farsa e contextul potrivit ca ei să facă, chipurile, cercetare și, simultan, copii și casă, să publice câte o carte revelatoare, iar toate astea intre conferințe, prelegeri si evaluat de portofolii ale studenților (un termen pedant). Doamne, fie-ți milă! Prin documente și CV-uri pare că totul merge strună. Deși, toată lumea știe, dar se preface că nu (cu unele excepții), universitățile românești nu sunt competitive și tare mă tem că nici măcar credibile. N-am să înșir aici exemple, căci o fac alții mai bine prin alte părți.
Ca să prospere cercetarea, mai inainte trebuie ca mediul privat de afaceri să prospere, iar oameni-factori de decizie să creadă în produsele cercetării psihologice. Adică să creadă că cercetătorul psihologic poate să aducă plus valoare afacerii sale prin produsele cercetării. Acesta e un tipar social-economic prezent in lumile sau universitățile care apar în primele trei sute din clasamentele internaționale. La noi nici la genunchiul broaștei nu ajungem, așa că românii vor continua să importe inovația și cunoașterea științifică. Și tot ar fi un lucru bun.
Asist, nu fără să mă roadă viermii (deocamdată), la feromonul de masă al formelor fără fond, tipic românesc. Producerea de absolvenți, licențiați și masteranzi pe bandă ruladă, pardon, rulantă cu acoperire (aproape) nulă în realitate a competențelor psihologice adecvate la necesitățile/tendințele din piața de servicii psihologice. Îmi tot scade toleranța, de când la cursuri, vine tanti Tanța. Iar nemulțumirea îmi crește, oricâte psalmii recit zilnic. Vrei niște semințe?
Urmează să evaluez și simt că mă diluez (dacă mă înțelegi). Dar pe cine? Estimez, ca și anul trecut, că unul din doi nu ia examenul. Pe anul trecut, predicția mea s-a adeverit, deși mi-a flatat darul profetiei, m-a intristat pe de altă parte, deoarece intr-un final au trecut cu toții prin apel la rugăciune, iar eu sunt sensibil la forțele divine. Procentul studenților care își face datoria e aproape același de la an la an. Se ridică, cu optimism, la cifra colosală de 15% dintr-un total de în jur de 200 înscriși in fiecare an (deși la licență ajung vreo sută). Adică, restul de 85% vânează notele, când nu sunt la serviciu, iar multi ajung absolvenți și, chiar, licențiați prin intervenția sfântului duh. Ei se descurcă, pe principiul obștesc, noi nu muncim, ci ne descurcăm fiecare cum poate. Dar, da, există câțiva studenți care studiază. Doar că am datoria ca profesoraș (sau agent comercial?) să am grijă și de restul. Iar dacă iți arăt lucrări scrise de ”restul”, faci apoplexie. Idei dezlânate și multe copiate din online în lucrări numite ”referate”. La examene la fel. Zici că examenul a fost dat de o oarecare mămăiță din stradă, din acelea de-și plimbă nepoțeii, nu de un student la psihologie. E trist până la lacrimi de gușter, dar întâlnesc adesea studenți, care se scuză, cum că ei sunt ocupați cu serviciul ca să-și plătească ”studiile” (a se citi ”examene și diplome”).
În marea farsă academică câștigă toți, adică se aplaudă unii pe alții, mai puțin câțiva studenți și profesorei/profesorele pentru care contează educația (atât sexuală, cât și universitară), nu comicul ei. Crezi că e un fenomen ce se petrece doar la universitatea ”H” (nu cu haș de la herpes)? Nu cred. În baza observațiilor mele și ale altora, tind să cred că un fenomen generalizat. Mai multe poți citi aici și aici.
Cineva m-a întrebat odată cum ar putea face să predea la universitate.I-am zâmbit compasional cu sughițuri (sau subînțelesuri, fiind și drăguță). Foarte mulți psihologi (și psihologe) se gândesc la asta, găsind că e o posibilitate de a-și asigura venituri sigure laolaltă cu clientelă din populația de studenți. Am asigurat-o că poate face lucruri mai inteligente decât acela de a preda într-o facultate. Cât despre clientelă, dacă nu oferă cursuri cu acreditare, atunci sunt vax albina.
Îmi vine să zic că adevărații meseriași nu se află acolo (ori se află doar cu numele), deoarece, gândesc eu, un veritabil meseriaș n-ar tolera (pentru că n-ar avea timp?!) atribuțiile de conțopist universitar. Pot greși, evident, iar unii cititori se pot simți atinși, dar ce poți cere unei minți de melc (cotobelc), încă ”prinsă” într-o uriașă farsă academică.