Pentru cititorii fideli, acest articol e aproape redundant.
Pentru că am observat la oamenii întâlniți de mine unele confuzii, mi-am zis să fac aici câteva distincții conceptuale. Există o graniță clară între condiții clinice și condiții sub-clinice. Când avem o persoană cu manifestări bizare, spunem că are probabil o problemă ”psihică” sau tulburare psihică (sau mentală). Greșit.
Nici psihic, nici mental nu sunt atributele corect folosite. De ce? Eroarea reificării. Te exprimi eronat. Înseamnă că faci din ”minte”/”psihic” o entitate obiectivă (somewhere out-there). Nu există o entitate, ci un construct. Mintea/psihicul e un construct psihologic. Bine, știu, 99,9 % din specialiști folosesc acest termen fără a realiza reificarea (obiectualizarea).
Fiind citit și de câțiva studenți harnici și curioși, reamintesc că nu există manifestări ”psihice” fără manifestări (neuro)biologice. Activitatea mentală se derulează simultan cu cea neurală. Și amintim de ea, de activitatea mintală, doar ca nivel descriptiv de analiză, nu ca proces undeva acolo la ”cutia cu maimuțe”. Vrei să spui că psihologii studiază fenomene care nu sunt acolo? Cel mai adesea, da, dar și fizicienii, dacă te încălzește cu ceva, studiază fenomene care nu sunt acolo. Chiar și ei, asemeni psihologilor, operează adesea cu Teorii de Construct și mai rar cu Teorii despre Evenimente fizice. Și deschid o acoladă.
Teoriile vizavi de Eveniment (TE) oferă explicații care, prin ele însele, pot fi măsurate. TE poate fi, în circumstanțe potrivite, poate fi verificată sau demonstrată. Când cineva face asta, TE încetează să fie teorie și devine FAPT. Exemple:
- Cum a căpătat infecția acest pacient?
- Când a apărut viața pe Pământ?
- Cum s-a format sistemul solar?
- A evoluat omul din maimuțe?
- De ce nu are ursul coadă?
- De ce foarte mulți studenți nu participă la cursuri?
- Ce s-a întâmplat cu banii aflați în buzunarul pantalonilor din mașina de spălat rufe?
- De ce porți ochelari de soare?
Răspunsurile (teorii) la aceste întrebări, odată verificate empiric, devin fapte. Spre deosebire, TC oferă explicații care nu pot fi în mod direct măsurate. O TC nu poate fi demonstrată. Deoarece, explicațiile sunt, prin ele însele, compuse din termeni abstracți. Domeniile de cunoaștere abundă de TC. În fizică, spre exemplu, există teorii despre gravitație, magnetism, electricitate, lumină sau energie. Iar în psihologie, aproape totul e TC. Avem teorii care încearcă să explice cogniția, emoțiile, memoria, motivația, maturizarea, formarea personalității până la numeroase forme de psihopatologii.
În toate acestea, deși fenomenele investigate pot fi observate, explicațiile date lor nu pot fi, evident, observate. O picătură de ploaie ce cade spre asfalt pot fi observată direct, dar ”gravitația” nu. Similar, în psihologie, comportamentul poate fi observat direct, dar motivația, personalitatea sau ”psihicul”, evident, că nu. Am închis acolada.
Termenul de ”clinic” se referă la manifestări ce pot fi diagnosticate conform criteriilor din bibliile medicale, în timp ce ”sub-clinic” se referă la orice alte manifestări ce nu intră la diagnostic. Problemele psihologice (nu psihice, ai înțeles de ce) sunt, de regulă, sub-clinice, iar problemele psihiatrice sunt clinice. Sunt psihiatrice, deoarece psihiatria e ramura medicală care se ocupă cu ele alături de psihologie clinică. Bine, nu disciplinele în sine, ci oamenii care studiază și practică psihiatrie și psihologie în clinicile de profil.
Gândind statistic, într-o populație de români avem mai puțini oameni cu probleme psihiatrice decât cu probleme psihologice. Iar cei mai mulți oameni nu au probleme de niciun fel. Ei se descurcă relativ bine cu provocările vieții. Așa că, mulți psihologi se ocupă de acei oameni care au probleme psihologice (sub-clinice) sau de acei oameni care caută să ducă vieți de-o calitate bună. Sunt mult mai puțini aceia care se îngrijesc de domeniul clinic. Dacă așa este, ne putem întreba ”de ce, totuși, cei mai mulți psihologi optează pentru ”psih. clinică” (sau versiuni cu ”psihotraume”)? Numai D-zeu știe. 😉