Mințile umane sunt echipate prin chiar natura lor cu un fel de scaner moral. S-ar putea ca și unele animale să aibe unul într-o versiune mai puțin elaborată. Acest scaner ne poate oferi două citiri ale indexului moral. Prima citire constă în intenția/acțiunea deliberată/controlul (agency), iar a doua în experiența subiectivă/simțirea/ecou emoțional (experience). Pentru simplitate, mă voi referi la ele prin termenii ”agenție” și ”simțire”.
Simțirea e criteriul care surprinde abilitatea de a avea o viață interioară, de a experimenta senzații, emoții, dorințe și pofte. Cum simți gustul de Nutella? Cum experimentezi orgasmul? Dar durerea? Aceasta e lumea interioară, subiectivă sau felul propriu de a simți experiențele.
Agenția e criteriul compus din abilități mentale precum autocontrol, moralitate, recunoasterea emoțiilor, planificare, comunicare și gânduri. Laitmotivul lor nu e sensibilitatea și simțitul, ci gânditul elaborat și acțiunea deliberată.
Percepem (sau „citim”) moralitatea unor acțiuni în funcție de aceste două criterii, agenție și simțire. Ele pot fi variabile în funcție de atribuirile noastre. Tu crezi despre tine că ești un agent moral. Totodată, ești unul care simte profund. Agenția și simțirea sunt înalte. Despre primul ministru ce părere ai? Câtă agenție îi atribui? Dar simțire? Dar când te gândesti la CEO-ul corporației (dacă ai unul)?
Pentru contrast, câtă agenție atribui unui laptop? Câtă simțire? Folosind o scală cu 10 trepte unde poți situa un laptop pe fiecare din cele două criterii? Dacă ai toate mințile acasă, vei considera probabil că mașinăria se află la agenție pe treapta 3, dar pe criteriul simțire se află la 0. Să-l așezăm și pe CEO-ul vostru. Să-i atribuim o agenție de 8 și o simțire de 5? Bine. Dar un copilaș? Îți rămâne ție. (pentru că eu prefer pisicile).
Imaginează-ți că CEO-ul de unde lucrezi pălmuiește o fetiță. Te bănuiesc că evaluezi asta drept imoral. Acuma, imaginează-ți că fetița îl pălmuiește pe CEO. Vei crede că e amuzant? Cel mai probabil da. Copiii care pocnesc adulții sunt mai degrabă caraghioși și adesea stârnesc râsul adulților (dacă nu le scot ochii). Pe de altă parte, adulții care rănesc copiii au parte de oprobriu.
Răul este CEO-ul care pălmuiește copilul, nu copilul care îl pocnește pe CEO. De ce? Deoarece, CEO-ul deține o mare doză de agenție comparativ cu copilul care conține o mare doză de simțire. Astfel că, fetița experimenează durerea provocată de acțiunea intenționată a acestui CEO (multă agenție) și care e capabil de a se abține.
Schimbăm scena. CEO-ul îl pălmuiește pe CFO. Mai percepi că acțiunea dumnealui e imorală? Nu cred. CFO-ul poate riposta, deoarece și dânsul dispune de agenție. Ei dispun de agenție și experiență în doze relativ egale.
Trecem la o altă scenă. Un bărbat trage un șut unei pisicuțe. Ai simțit o încordare prin corp de gata să-i sari la beregată? A acționat bărbatul imoral? Fără îndoială. De ce? Deoarece, bărbatul dispune de multă agenție comparativ cu o pisicuță, care dispune mult mai puțină. Pe de altă parte, pisicuța dispune de multă simțire – simte durere. Iar în raport cu acest bărbat, capabil de multă agenție, te poți aștepta să-și exercite controlul asupra impulsului agresiv ca să ferească pisicuța de experiența durerii.
Schimbăm scenariul. Asiști la scena în care pisicuța (puțin agenție) zgârie adultul (puțină simțire). Percepi că acțiunea ei e imorală? Nu vei crede că o pisicuță, care a zgâriat un adult, a acționat imoral decât dacă ești plecat cu sorcova (crezi că e posedată). Mai degrabă vei crede că acțiunea ei e îndreptățită. Aproape sigur adultul i-a făcut un rău.
Furia moralistă e declanșată când cineva cu multă agenție rănește pe altcineva (sau ceva) cu multă simțire (simte o durere intensă) și puțină agenție. Acuma știi de ce te înfurii când auzi de semeni de-ai noștri care taie copacii, terorizează sau ucid alți oameni, elefanții, delfinii sau alte mamifere, pescuiesc sau vânează cu ferocitate alte animale.
Judecățile de acest fel depind de atribuirea unei minți. Cum atribuim minți oamenilor, dar și altor vietăți și plante, poate chiar și rocilor sau laptop-urilor, rezultă dintr-o cercetare empirică cu un lot de 24,000 de oameni puși în fața unei sarcini simple. Să estimeze în ce măsură diverse obiecte și vietăți posedă minte în percepția lor. Mai precis, unde pot fi plasate ele, considerând două dimensiuni: experiența subiectivă (interioară) și agenția (intenționalitatea, sinele conștient sau ”agency”). Aceste două dimensiuni ce caracterizează o minte sunt rezultatul unei analize factoriale realizate pe nouăsprezece abilități mentale extrase din literatură, filosofie și psihologie.
O colecție specială de entități care pot gândi și simți reprezintă Clubul Minților. Membrii clubului sunt ”minți”, iar non-membrii sunt simple ”lucruri”. Așa stă scris într-o carte publicată anul acesta. Din prefață aflăm că această carte a fost scrisă în propria sa minte de unul dintre cei mai mari psihologi sociali, și anume,Daniel Wegner, fost profesor la Harvard University (a murit acum trei ani), vestit pentru cercetările sale pe topica ”iluziei voinței conștiente”. Cartea a fost scrisă de un fost ucenic al său, Kurt Gray, care pare să fi făcut o treabă excelentă. (îl poți cunoaste aici).