Într-o lume în care trebuie să fii sincer, dar doar în limitele acceptabile ale ipocriziei sociale, ideea de „sine autentic” devine una dintre cele mai rafinate minciuni pe care ni le spunem. Chiar și autorul a făcut asta și are scrise aici câteva articole.
Învățăm de mici că este important să fim noi înșine…, dar nu chiar în orice context. Avem nuanțe, iar pe măsură ce creștem tot mai complicate devine nuanțele (dacă nu trăiești într-un vârf de munte). Există un cod nescris al situațiilor în care autenticitatea trebuie să fie îmbrăcată în hainele potrivite ale conformității culturale. Da, ar fi minunat ”să fii TU” dar nu prea tare că doare!
De exemplu, la un interviu de angajare, sinceritatea autentică („Sunt leneș dimineața, am un temperament oscilant și am nevoie de multe pauze”) nu este recomandată. În schimb, varianta social acceptabilă („Îmi plac provocările, sunt un spirit autodidact și lucrez eficient sub presiune”) este mult mai utilă. În această ecuație, sinele autentic devine mai degrabă o strategie de marketing decât o realitate interioară. Pe vremea primei tinereți, pe când eram mesmerizat de dezvoltarea personală, m-am declarat autentic. Gata! Mi-am zis, de acuma mă port așa cum simt și gândesc. Prin urmare, căutând job am nimerit pe la câteva interviuri de angajare. Pot fi fermecător la prima impresie. Numai că spre final, am pus această inedită întrebare: ”Dacă nu am de lucru pe durata celor 8 ore, aș putea pleca acasă?” Mult mai târziu am realizat gafa! Fiind de fel mai non-conformist, nu am făcut eforturi să mă port potrivit convențiilor sociale. Toată viața am fost un ”autentic” și nu fără repercusiuni. Sigur că ajută în psihoterapie, dar lumea nu funcționează potrivit ședinței de psihoterapie.
Mai mult, trăim într-o cultură a „a must lie situations” (revăd serialul meu preferat de comedie Seinfeld) – acele momente în care minciuna nu doar că este permisă, ci devine o obligație socială. Complimentele formale, entuziasmul forțat la petreceri, zâmbetele protocolare – toate acestea fac parte dintr-un joc necesar de „impression management”. Știm cu toții că „Arăți minunat azi!” înseamnă de multe ori „Nu vreau să par nepoliticos” și că „Mă bucur să te revăd” poate însemna doar „Te tolerez pentru binele echipei noastre”.
Curentul existențial-umanist a promovat cu sârg ideea că omul poate atinge împlinirea doar prin manifestarea sinelui autentic. De la Sartre și Heidegger până la Carl Rogers, mesajul este clar:
omul trebuie să-și descopere și să-și exprime adevărata natură pentru a trăi o viață autentică și semnificativă.
Serios? Problema este că acest mesaj se lovește de realitatea convențiilor sociale și de ceea ce este dezirabil. Ori dacă tu NU vrei să ai succes în această lume, te poți manifesta autentic. Dacă vrei succes, am dubii că ”sinele autentic” te poate ajuta.
Dacă Sartre ne îndeamnă să ne asumăm libertatea de a fi noi înșine, societatea ne îndeamnă, în mod ipocrit, să fim „noi înșine”. Evident, într-un mod care să nu deranjeze prea mult status quo-ul. Bine, fie, ai voie pe ici-colo prin părțile ne-esențiale, ar comenta personajul Farfuridi din celebra piesă a lui Caragiale. Donald Winnicot (de formație psihanalist) ne amintește de acum juma de secol de ”sinele fals”, concept care se suprapune cu cel de ”persona” de la Carl G. Jung. Toți aceștia (și alții) susțin conceptul de sine autentic (vs sine fals sau persona) într-o lume în care nu cred că omul poate răzbi fiind așa cum este și simte! Ah, da, dacă își duce viața într-un sat din Cuca Măcăii sau prin tufișurile africane, poate!
Această iluzie este amplificată și de industria cursurilor de dezvoltare personală, unde se vinde ideea că autenticitatea duce inevitabil la succes și împlinire. În teorie, sună minunat – dacă doar ai fi mai autentic, ai avea mai multă încredere, ai atrage oamenii potriviți și ai trăi o viață fără regrete. În practică, autenticitatea este doar un alt produs de consum, ambalat în discursuri motivaționale și exerciții de „descoperire a sinelui”. De fapt, aceste cursuri încurajează de multe ori o versiune idealizată a autenticității, în care trebuie să fii „autentic”, dar și carismatic, echilibrat și adaptabil, adică exact opusul unui sine autentic pur și nefiltrat.
Autenticitatea devine astfel un mit convenabil. Ea este promovată ca o valoare supremă, dar în realitate, este filtrată printr-un set complex de norme și reguli tacite. Oricine a încercat să fie ”autentic” în viața lui de zi cu zi a descoperit rapid că acest lucru duce fie la izolare socială, fie la conflicte nesfârșite. Te ajută, cum să nu, să devii ”persona non grata”. Cum de ce? Societatea te vrea într-un anume fel, așteaptă de la tine să fii o persoană potrivită cu normele, stereotipurile și prejudecățile ei. Dacă te abați, ești pe barba ta, amice.
În final, devine (cel puțin mie) clar că „sinele autentic” este o iluzie dar și un mit al dezvoltării personale și psihologiei romantice. Într-o accepțiune realistă, autenticitatea înseamnă să deprinzi abilitatea de a spune minciuni acceptabile despre cine suntem, astfel încât să rămânem funcționali în societate (nu pe o insulă!). Paradoxal, cel mai autentic lucru pe care îl putem face este să recunoaștem că, pentru a supraviețui (și prospera!) social, trebuie să jucăm un rol. Fie că place, fie că nu, ca să putem coabita, avem nevoie de mască (persona) – acea aparență de persoană respectuoasă, rezonabilă, binevoitoare, prietenoasă și (relativ) conformă cu normele și convențiile comunității în care trăiește. Și, dacă o facem cât de cât bine, măcar să ne amuzăm. Just play! 🙂