Evoluţia prin selecţie naturală pare a fi o nucă tare. Şi va rămâne astfel, dacă elevii vor studia în continuare biologia creştină (descoperind, de ex, însămânţarea prin sfântul duh a femeilor). Ulterior, unii vor alege să studieze psihologia şi vor descoperi o psihologie fără corp sau o disciplină a sufletului nemuritor.
Înţelegerea eronată a teoriei (mai precis, un fapt) mă surprinde de fiecare dată. Eroarea, pe care o găsesc iritant de frecventă, se referă la credinţa în existenţa unui scop intricat evoluţiei vieţii sau eroarea teleologică. Nu, teologică.
Evoluţia e un proces „orb” al schimbării vieţii. Nu e un proces orientat de un scop (gr. Teleos egal scop). Nu duce nicăieri, ne-fiind o inteligenţă divină implicată în acest proces. Papa Francisc I a susţinut că ar fi. Dumnealui, un papă cu mintea deschisă, în opinia mea, susţine că evoluţia e un proces natural instrumentat de Dumnezeu. Prietenii blogului detectează, desigur, biasul perseverenţei în credinţă.
Celebrul Richard Dawkins, spaima teologilor şi prietenul ateilor, şi-a intitulat capodopera sa, unde descrie în detaliu procesul selecţiei naturale şi evoluţia vieţii, „Ceasornicarul Orb” (prima ediţie apărută în 1986, iar la noi în 2009). Biologii (şi toţi aceia care preţuiesc cunoaşterea) îi sunt îndatoraţi lui Dawkins. El a demonstrat mecanismul selecţiei cumulative (printre altele). Mai pe româneşte, evoluţia vieţii e „oarbă”, dar totuşi presupune un mecanism, adică se întâmplă respectând o serie de reguli. Iar regulile nu sunt create de o putere supranaturală. Aici e clenciul. O putere superioară e inutilă în procesul evoluţiei vieţii, iar asta ştim de la prima apariţie a operei lui Charles Darwin în 1859, On the Origin of Species. Teoria sa, descrisă în carte, continuă si astăzi să fie o ameninţare la dogma creaţionistă. Creatorul devine nenecesar, deoarece procesele naturale sunt suficiente pentru evoluţia şi complexitatea vieţii. La fel cum, în apariţia şi evoluţia Universului, nu mai e necesară o intervenţie divină a unui Creator.
Eroarea teleologică e omniprezentă în explicaţiile mundane, în cheie evoluţionistă, pentru diferite comportamente. Nu e o surpriză, dată fiind apetenţa creierului spre a detecta tipare în natură cu scopul de a elabora predicţii, ceea ce şi face pe o bază constantă, clipă de clipă. Îţi voi ilustra această eroare prin exemplul clasic al girafei din savana africană. De ce are girafa gâtul lung? Dacă nu-ţi place cu girafa, te poţi gândi la un alt animal sau la o plantă (de ex, cannabis sativa).
Se crede că girafa are gâtul lung ca să ajungă la frunzele proaspete aflate mai sus pe crengile copacilor. Gâtul lung al girafei ajută la supravieţuirea ei. Aici apare eroarea. Poate şi tu crezi că gâtul girafei a evoluat (s-a lungit) ca dânsa să ajungă la frunzele proaspete de mai sus din coroana copacilor. Sau, un alt exemplu, că tu ai rămas fără blăniţă ca să poţi alerga pe distanţe lungi fără să te supraîncălzeşti. Nici girafa, nici tu şi nici alte animale (cu excepţia celor echipate cu duh sfânt), nu au evoluat aceste calităţi cu un anume scop.
Selecţia naturală e un proces fortuit şi gradual, bazat pe mutaţii genetice aleatoare şi presiuni selective de mediu, care asigură variaţii naturale în indivizii unei populaţii. Iată cum sună în termeni concreţi, apelând la exemplul nostru. Într-o populaţie de girafe, s-a întâmplat ca unele specimene să aibe un gât uşor mai lung care să le permită să ajungă la frunzele aflate mai sus în coroana copacilor. Variaţia în trăsătura „gât mai lung şi mai scurt” e dată de mutaţiile genetice aleatoare. Dată fiind seceta şi hrana puţină, trăsătura „gât mai lung” a contribuit la creşterea şanselor de supravieţuire şi reproducere, deoarece girafele echipate cu gâturi mai lungi se hrăneau mai bine comparativ cu restul. În timp ce alte girafe nu aveau hrană şi apă la nivelul solului, cele câteva dotate cu gâturi lungi au supravieţuit şi s-au înmulţit cu o rată mai mare decât celelalte cu gâturi mai mici. În zeci de generaţii, în aceleaşi condiţii de mediu, care să fie girafele favorizate tot mai frecvent? Sau, care dintre dânsele s-au dovedit mai adaptate la mediul savanei? Evident, cele cu gâturi tot mai lungi, motiv pentru care, azi, vedem numai girafe cu gâturi lungi (o trăsătură adaptivă).
Dacă mediul savanei ar fi suferit schimbări climatice, astfel încât plante mici cu frunze zemoase să fie abundente la nivelul solului, care dintre girafe ar fi fost favorizate? Aceiaşi trăsătură (gâtul mai lung) ar fi devenit (gradual!) dezadaptivă. În consecinţă, girafele cu gâturi mai lungi ar fi dispărut treptat, fiind favorizate cele cu gâturi scurte.
Aceaşi logică poate fi aplicată pentru diverse alte caracteristici. O poţi aplica, ca exerciţiu, la dispariţia blăniţei la animalul uman. Pentru nivelul doi de complexitate, dacă eşti bărbat (sau femeie?) poţi încerca aceiaşi logică pe dimensiunea penisului, ştiind că o mătărângă babană nu e necesară pentru o însămânţare de succes (penisul are lungimea medie de aprox 13 cm, fiind colosal comparativ cu cel al altor primate). Iar dacă eşti femeie (sau bărbat), poţi aplica logica la pieptul zvelt şi generos, deşi ştim bine că pentru alăptare e nenecesar. Înainte de exerciţiul logicii evoluţioniste, recomand călduros observaţia naturalistă. (precizare pentru intelectuali).