Cred că avem de lămurit următorul lucru. O credinţă iraţională nu se referă numai la credinţa în zeităţi ori energii cosmice iubitoare şi inteligente. O credinţă iraţională este orice idee puternic investită emoţional, care nu se potriveşte cu datele realităţii. De ex, dacă tu crezi că o femeie, funcţionar public la administraţia locală, trebuie să-ţi răspundă amabil, deoarece tu plăteşti taxe şi impozite (fir-ar să fie!), iar ea îşi ia remuneraţia din aceste plăţi, înseamnă că deţii o credinţă iraţională.
Crezi că ţin cu lupul din pădure? Ia gândeşte-te. Cuvântul cheie este „trebuie”. De ce, D-zeule sau Mama Dracului, trebuie ca ea să comunice cu tine amabil? Cine, mama dracului (nu-s ofticat, doar exagerez pentru efect), eşti dumneata, încât să pretinzi ca o funcţionară să-ţi ofere zâmbete şi tonalităţi calde? Faptul că plăteşti taxe şi impozite face, cumva, din tine o autoritate supremă încât să pretinzi o anumită atitudine din partea acelei persoane?
Întrebarea poate suna şi altfel. Ţine-te bine de spătar. Faptul că eşti şefă au şef îţi oferă dreptul suprem prin care să pretinzi din partea angajatului sa comunice serviabil cu dumneata? Desigur, că poţi pretinde şi te frustra teribil că nu primeşti, întrucât persoana (angajată) te confruntă (mai rar, ştiu; oamenii se tem de concediere, iar mulţi şefi speculează această temere). Nu am nimic cu şefismele (da, ştiu, sunt în negare, conform unei teorii din antichitatea psihologiei), dar mă tem că deţii o credinţă iraţională.
Să trecem la relaţia părinte-copil. Nu are chef de lecţii, mai ales de acele zeci de exerciţii la matematică. Trebuie să înveţe. Trebuie să fie harnic, doar ai citit mai devreme că efortul face diferenţa şi nu talentul. De ce, mama naibii, trebuie ca el sa fie sau să se comporte cum pretinzi tu ? Iar tu să te dai peste cap, sa faci niscaiva tumbe, adică apelezi la tot felul de tertipuri, ca să-l faci pe îngeraş să fie mai harnic la matematici? Poate ai altceva mai bun de făcut decât să-ţi irosesti energia?
Dar să vedem şi relaţia (de care nu poţi scăpa niciunde) cu tine însăţi. Crezi că trebuie să faci dovada unei persoane capabile ori competente? „Trebuie să ştiu”. „Trebuie să pot”. „Nu am voie să greşesc”. Imperative prin care îţi declari neîncetat „dragoste” (evident, nu eşti conştientă). Dar iată că nu ştii, nu poti şi ai sfeclit-o. Se pare că nu ştii totul. Nu eşti suficient de capabilă. Suferi, desigur. Eşti dezamăgită de prestaţia ta. Eşti prăbuşită, la pământ, sub pământ. Iartă-mă, că te întreb. Te consideri, cumva, o zeitate (închipuită) omnisicientă şi omnipotentă? Sau o fiinţă cu puteri superioare (concepută în laboratoarele de inginerie genetică divine!)? Spre stupoarea dumitale te anunţ că eşti om, un specimen homo sapiens, care greşeşte sistematic, echipat cu un creier ce oferă erori din proiectare (foloseşte componentele de ieri în circuite noi – celulele nervoase sunt aproape identice cu cele de acum milioane de ani laolaltă cu un patching nereuşit între structurile arhaice şi neocortex).
Oamenii nu sunt obligaţi să fie ori să se comporte, dupa cum te aştepti şi le ceri tu, dupa cum vremea nu trebuie să fie într-un fel anume. Aceste aşteptări ale tale sunt nerealiste; sunt derivate din convingeri iraţionale ce se împuiază în capul tău despre cum trebuie să fie lumea, un altul sau propria-ţi persoană. Trebuie? Nu trebuie nimic. Ar fi drăguţ, ar fi simpatic, ar fi de preferat… (o terapie raţională te antrenează în această gândire sănătoasă, dar dezavuată de terapeutii holistici cufundaţi în descoperirea unor cauze profunde şi simbolistici mistice).
Lumea nu se învârte după cum gândeşti, îţi imaginezi, visezi sau, şi mai bine, îţi doreşti tu. Lumea sau realitatea (viaţa) se învârte sau curge (având la bază întâmplarea). Indiferentă vizavi de tine (de gândurile, emoţiile sau dorinţele tale bune şi rele). În această lume, odată ce ai renunţat la povara mentală prin care-ţi creezi gratuit suferinţă, tu poţi trăi relativ bine sau împăcat(ă). (ceea ce nu inseamna ca te vei hlizi precum cimpanzeul meu din fotografie)