Aceasta scrisoare a facut sau face inconjurul lumii. Am descoperit-o tradusa si am preluat-o aici. (de la Asoc. Umanista Romana). Te rog, sa nu o citesti, deoarece este despre iluzii si realitate, despre adevar si “adevar(uri)”. Te invita sa privesti la DOVEZI. Te invita sa contesti in mod rational, nu ca un adolescent scapat de sub tutela parentala, autoritatea, traditia si revelatia.
Daca iti doresti sa traiesti in basme cu energii divine, arhetipuri si zei, treci mai departe. Poate nu esti pregatit pentru acest salt cognitiv si emotional. Poate inca ai nevoie de confortul emotional oferit de la distanta de un zeu invizibil si care nu vorbeste (fiind autist). Iar daca, totusi, comunica, o face, nu-i asa, prin semne si mesaje codate care, de obicei, sunt primite doar de cei alesi pe spranceana.
Poate simti nevoia sa crezi in ceva, orice. Unii gasesc de cuviinta sa creada in Stiinta. Ce poate fi mai stupid?! Stiinta nu ofera garantii, certitudini si nici adevarul absolut. Ofera (doar) predictii, adesea, in termeni probabilistici. “Sunt 90 la suta sanse ca maine sa ploua. Dar si 10 la suta sanse de cer senin, fara ploaie. “ Este hilar sa te inchini la asa ceva. Mai bine, iti pastrezi credinta intr-o zeitate ori putere superioara. Mult mai bine, este sa renunti, daca ai pretentia de a fi o fiinta rationala, un homo rationalis intr-o epoca a zborului spatial si ingineriei genetice.
Trebuie sa-ti placa adevarul. Nu cel revelat. Adevarul indicat sau, mai degraba, sugerat prin mijloace stiintifice. Nu doar sa-ti placa. Trebuie sa faci o alegere. Acest “adevar” este ales. Nu doar din buze. Inseamna sa cresti. Sa te faci mare. Da, dincolo de zece anisori. Un adult, cu adevarat, crescut emotional in toate partile mintii sale.
Dar daca nu ai pretentia, este ok pentru mine. Poti alege sa crezi intr-o putere superioara. Ai motivele tale. Insa, onestitatea te indeamna sa recunosti ca aceasta alegere este irationala. Iar asta inseamna curaj. Iar curajul e mare lucru. Nu prea vad modele in acest sens. Ba dincontra, dar asta e alta discutie.
Asadar, scrisoarea lui Dawkins catre fiica sa sau catre tine, oricine ai fi (boldarea imi apartine). Daca efortul acestei lecturi iti pare impovarator (sunt ironic, da), retine, te rog, ultimul paragraf si impartaseste-l cu fiul sau fiica ta.
“Dragă Juliet,
Acum, că ai implinit 10 ani, vreau să-ţi scriu despre ceva ce este important pentru mine. Te-ai întrebat vreodată, cum de ştim lucrurile pe care le ştim? Cum ştim de exemplu, că stelele, care par a fi nişte vârfuri de ace pe cer, sunt în realitate nişte mingi de foc imense asemenea Soarelui şi foarte departe? Şi cum de ştim că Pământul este o minge mai mică care se învârte în jurul uneia din acele stele, Soarele?
Răspunsul la aceste întrebări este „dovezi”. Câteodată „dovadă” înseamnă să vezi (sau să auzi, simţi, miroşi…) că ceva este adevărat. Astronauţii au călătorit destul de departe de Pământ ca să vadă cu proprii lor ochi că acesta este rotund. Uneori ochii noştri au nevoie de ajutor. „Luceafărul” arată ca o mică strălucire pe cer, dar cu un telescop poţi vedea că este o minge frumoasă – planeta pe care numim Venus. Ceva ce înveţi văzând (sau ascultând, sau simţind) direct, se numeşte observaţie.
Deseori dovada nu este numai o simplă obsevaţie, dar o observaţie se află mereu în spatele acesteia. Dacă a avut loc o crimă, de obicei nimeni (cu excepţia criminalului şi a victimei) nu a observat-o cu adevărat. Dar detectivii pot aduna o mulţime de alte observaţii care, puse cap la cap, pot indica un suspect anume. Dacă amprentele unei persoane se potrivesc cu cele găsite pe un pumnal, atunci aceasta este o dovadă că persoana a atins pumnalul. Nu dovedeşte că persoana chiar a comis crima, dar poate ajuta când se pune laolaltă cu multe alte dovezi. Un detectiv poate câteodată să ia în considerare mai multe observaţii şi să-şi dea seama că se potrivesc şi se completează toate arătând dacă acel cineva a comis crima.
Oamenii de ştiinţă – specialiştii în descoperirea adevărului despre lume şi univers – adeseori lucrează precum detectivii. Ei au o bănuială (numită ipoteză) în legătură cu ce ar putea fi adevărat. Apoi îşi spun: dacă asta chiar ar fi adevărat, atunci ar trebui să vedem asta-şi-asta. Acest procedeu se numeşte anticipare. De exemplu, dacă Pământul este cu adevărat rotund, atunci un călător, care tot merge în aceeaşi direcţie, trebuie să ajungă la un moment dat în locul de unde a plecat. Când un doctor spune că ai rubeolă, el nu se uită o singură dată la tine şi vede că ai rubeolă. Prima dată când se uită are o ipoteză că ai putea să ai rubeolă. Pe urmă îşi spune: dacă într-adevăr are rubeolă, trebuie să mă uit… Pe urmă îşi parcurge lista de presupuneri şi teste cu ochii (ai pete?), cu mâinile lui (ai fruntea fierbinte?) şi cu urechile (răsufli într-un fel ciudat?). Numai după asta ia o decizie şi spune „Am constatat rubeolă la copil”. Uneori medicii trebuie să mai facă şi alte teste, ca cel de sânge sau o radiografie, care le ajută ochii, mâinile şi urechile să facă o observaţie. Felul în care oamenii de ştinţă se folosesc de dovezi ca să afle lucruri despre Pământ este mult mai isteţ şi mai complicat decât pot descrie eu într-o scrisoare.
Dar acum vreau să trec mai departe de dovadă, care este un motiv întemeiat să crezi ceva şi să te avertizez de cele trei motive greşite in functie de care să crezi ceva. Ele se numesc “tradiţie”, “autoritate” şi “revelaţie”.
Primul, tradiţia. Acum câteva luni, am fost la televizor ca să am o discuţie cu 50 de copii. Aceşti copii au fost invitaţi pentru că au fost crescuţi în religii diferite. Unii au fost crescuţi drept creştini, alţii ca evrei, musulmani, hinduşi sau sikhşi. Omul cu microfon s-a dus la fiecare copil şi l-a întrebat ce crede. Ceea ce au răspuns ei arată foarte clar ceea ce descriu eu ca fiind “tradiţie”. Credinţele lor s-au dovedit a nu avea nici o legătură cu dovezile. Ei au copiat pur şi simplu credinţele părinţiilor şi bunicilor lor, care, la rândul lor, nu au fost nici ele bazate pe dovezi. Au spus lucruri precum “Noi, hinduşii, credem asta şi asta”. “Noi, musulmanii, credem asta şi asta”. “Noi, creştinii, credem altceva”. Bineînţeles că nu puteau să aibă toţi dreptate, din moment ce toţi credeau lucuri diferite. Omului cu microfonul i s-a părut asta destul de normal şi nu a încercat să-i facă să discute diferenţele între ei. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Eu vreau doar să întreb de unde au apărut credinţele lor. Au venit din tradiţie. Tradiţie înseamnă credinţe transmise de la bunic la părinte şi apoi la copil şi aşa mai departe. Sau din cărţi transmise de-a lungul secolelor. Credinţele tradiţionale încep de obicei de la aproape nimic; poate cineva pur şi simplu le inventează la început, asemenea poveştilor cu Thor şi Zeus. Dar după ce au fost transmise timp de câteva secole, simplul fapt că sunt aşa de vechi, le face să fie speciale. Oamenii cred lucruri doar pentru că oamenii au crezut acelaşi lucru timp de secole. Asta este tradiţia.
Problema cu tradiţia este că indiferent de cât timp a trecut de când a fost inventată o poveste, ea este la fel de adevărată sau neadevărată ca povestea originală. Dacă inventezi o poveste, care nu este adevărată, transmiţând-o mai departe timp de secole, ea nu devine mai adevarată.
Cei mai mulţi oameni în Anglia au fost botezaţi ca membri ai Bisericii Anglicane, dar aceasta este numai una din numeroasele ramuri ale credinţei creştine. Mai sunt ramuri precum bisericile Rusă-Ortodoxă, Romano-Catolică şi Metodistă. Ele toate cred lucruri diferite. Religia evreiască şi cea musulmana sunt şi mai diferite; şi există şi diferite tipuri de evrei şi musulmani. Oamenii care cred şi numai lucruri uşor diferite de ceea ce cred ceilalţi încep războaie din cauza neînţelegerilor dintre ei. Astfel ai putea crede că au motive întemeiate – dovezi – pentru a crede ceea ce cred. Dar defapt, credinţele lor diferite sunt bazate exclusiv pe tradiţii diferite.
Să vorbim despre o tradiţie în mod special. Romano-Catolicii cred ca Maria, mama lui Iisus, a fost atât de deosebită, încât nu a murit şi a fost ridicată la cer din punct de vedere fizic. Alte tradiţii creştine nu sunt de acord cu asta, spunând că Maria a murit ca oricine altcineva. Aceste alte religii nu vorbesc prea mult despre ea şi, spre deosebire de Romano-Catolici, nu o numesc “Regina Cerului”. Tradiţia conform căreia corpul Mariei a fost ridicat la cer nu este una foarte veche. Biblia nu spune nimic despre cum sau când a murit; de fapt săraca femeie este răzleţ menţionată în Biblie. Convingerea că trupul ei a fost ridicat la Cer nu a fost inventată decât la 6 secole după vremea lui Iisus. La început a fost numai inventată, la fel cum orice poveste, precum Albă ca Zăpada, a fost inventată. Dar, de-a lungul secolelor, s-a transformat într-o tradiţie şi oamenii au început să o ia în serios doar pentru că fusese transmisă timp de sute de ani. Cu cât a devenit tradiţia mai veche, cu atât au luat-o oamenii mai în serios. Într-un final, acum foarte recent – numai în 1950 – a fost scrisă ca fiind o credinţă Romano-Catolică. Dar în 1950 povestea nu era mai adevărată decât a fost la 600 de ani după moartea Mariei.
O să revin la tradiţie spre sfârşitul scrisorii şi o să mă uit la ea din altă perspectivă. Dar mai întâi trebuie sa mă ocup de celelalte două motive de credinţă greşite: autoritate şi revelaţie.
Autoritatea, ca motiv de a crede în ceva, înseamnă să crezi ceva pentru că cineva important îţi spune să crezi. În Biserica Romano-Catolică, Papa este cea mai importantă persoană şi oamenii cred că el trebuie sa aibă dreptate tocmai pentru că este Papa. În una din ramurile musulmane, oamenii importanţi sunt bărbaţi cu barbă numiţi Ayatollahi. Mulţi musulmani tineri sunt gata să comită crime, doar pentru că Ayatollahii le spun să facă asta. Când spun că numai în 1950 li s-a spus în final cedincioşilor Romano-Catolici că trebuie să creadă că trupul Mariei a fost trimis spre cer, ceea ce vreau să spun este că Papa le-a spus oamenilor că trebuie să creadă asta. Papa a spus că este adevărat, aşa că a trebuit să fie adevărat. Unele din lucrurile pe care le-a spus Papa în timpul vieţii lui au fost adevărate, altele nu. Dar nu există un motiv destul de întemeiat pentru care, doar pe baza faptului că a fost Papă, ar trebui să crezi tot ce spune el, mai mult decât ai crede orice spune oricine altcineva. Actualul Papă a ordonat credincioşilor lui să nu limiteze numărul de copii pe care îl au. Dacă oamenii i s-ar supune autorităţii lui într-un mod servil, aşa cum îşi doreşte el, atunci rezultatele ar fi foamete, boli şi războaie groaznice, cauzate de suprapopulare. Bineînţeles, chiar şi în ştiinţă, nu am văzut noi inşine dovezile şi trebuie să credem pe altcineva pe cuvânt. Nu am văzut cu ochii mei că lumina are o viteză de 300.000 km/s. Dar pentru asta dau crezare cărţilor care îmi spun care este viteza luminii. Este în fond un motiv mai bun decât autoritatea, pentru că oamenii care au scris cartea au văzut dovezile şi oricine este liber să re-cerceteze aceste dovezi oricând doreşte. Acest lucru este foarte liniştitor. Dar nici măcar preoţii nu susţin că există vreo dovadă cu privire la corpul Mariei ridicându-se la cer.
A treia categorie de motive greşite pentru a crede orice, este “revelaţia”. Dacă l-ai fi întrebat pe Papă în 1950 de unde ştie el că trupul Mariei a fost ridicat la Cer, el probabil ar fi răspuns că acest lucru i-a fost revelat. S-a încuiat în camera lui şi s-a rugat pentru o călăuzire. El s-a gândit şi s-a gândit, de unul singur, şi a devenit din ce în ce mai sigur pe el. Când oamenii religioşi pur şi simplu au un sentiment înăuntrul lor că ceva trebuie să fie adevărat, atunci ei numesc acest lucru revelaţie, deşi nu există nicio dovadă că este adevărat. Nu sunt numai Papii care susţin că au revelaţii. Mulţi oameni religioşi susţin asta. Este unul din motivele principale pentru care cred lucrurile pe care le cred. Dar este acesta un motiv bun?
Să presupunem ca ţi-aş spune că a murit câinele tău. Ai fi foarte supărată şi probabil ai spune: “Eşti sigur? De unde ştii? Cum s-a întâmplat?” Acum presupunând că aş răspunde: “De fapt nu ştiu dacă a murit Pepe. Nu am nicio dovadă. Am doar acest sentiment ciudat înăuntrul meu că a murit”. Ai fi destul de supărată pe mine pentru că te-am speriat, pentru că ai şti că un “sentiment” lăuntric singur nu este motiv destul pentru a crede că a murit câinele, din rasa de ogar, pe care îl avem. Îţi trebuie dovezi. Toţi avem din când în când sentimente înăuntrul nostru, şi câteodată se dovedesc a fi corecte şi câteodată nu. Oricum, oameni diferiţi au sentimente opuse, deci cum să decidem noi ale cui sentimente sunt adevărate? Singurul mod de a fi sigur că un câine a murit, este să-l vezi mort sau să auzi că i s-a oprit inima; sau să-ţi spună cineva care a văzut sau auzit dovezi adevărate că el a murit.
Oamenii spun uneori că trebuie să te încrezi în sentimentele ce le simţi în adâncul tău, altfel nu vei fi niciodată sigur de lucruri ca “Soţia mea mă iubeşte”. Dar acesta este un argument greşit. Pot exista o mulţime de dovezi că cineva te iubeşte. Pe parcursul întregii zile când eşti cu cineva pe care iubeşti, vezi şi auzi o mulţime de mici dovezi, şi ele toate se cumulează. Nu este vorba numai de un sentiment exclusiv interior, asemenea sentimentului pe care preotul îl numeşte “revelaţie”. Există lucruri în exterior menite să susţină sentimentul lăuntric: priviri în ochi, note tandre în voce, mici favoruri şi amabilităţi; acestea sunt dovezile reale.
Uneori oamenii au un puternic sentiment lăuntric, cum că cineva îi iubeşte şi acest lucru nu se bazează pe nici o dovadă, şi atunci este probabil ca ei să se înşele amarnic. Există oameni cu o puternică convingere interioară că un star de cinema îi iubeşte, când de fapt acel star de cinema nu i-a întâlnit niciodată. Aceşti oameni sunt bolnavi la cap. Sentimente lăuntrice trebuie întărite de dovezi, altfel pur şi simplu nu poţi avea încredere în ele.
Sentimentele lăuntrice sunt importante şi pentru ştiinţă, dar numai pentru a-ţi da idei pe care le testezi mai târziu în căutare de dovezi. Un om de ştiinţă poate avea “o bănuială” în legătură cu o idee pe care pur şi simplu o “simte” corectă. În sine, acesta nu este un motiv bun pentru a crede ceva. Dar poate fi un motiv bun pentru a petrece timp cu un experiment anume sau căutând dovezi într-o anume direcţie. Oamenii de ştiinţă se folosesc tot timpul de sentimente lăuntrice pentru a avea noi idei. Dar ele nu valorează nimic atâta timp cât nu sunt susţinute prin dovezi.
Promisesem să mă întorc la tradiţie şi să o analizez din alt punct de vedere. Vreau să încerc să explic de ce e aşa importantă tradiţia pentru noi. Toate animalele sunt făcute (prin procesul evoluţiei) să supravieţuiască în locul normal, unde trăiesc cei de un fel cu ei. Leii sunt făcuţi să poată supravieţui bine în câmpiile africane. Racul este făcut să supravieţuiască în apă proaspătă, în timp ce homarul este făcut să trăiască bine în apă sărată. Şi oamenii sunt animale, şi noi suntem făcuţi să supravieţuim bine într-o lume plină de… alţi oameni. Cei mai mulţi dintre noi nu vânează pentru propria lor hrană, asemenea leului sau homarului, noi o cumpărăm de la alţi oameni, care la rândul lor au cumpărat-o de la alţi oameni. Noi “înotăm” printr-o “mare de oameni”. La fel cum peştilor le trebuie branhii ca să supravieţuiască în apă, oamenilor le trebuie creier care le permite să interacţioneze cu alţi oameni. La fel cum oceanul este plin de apă sărată, aşa şi marea de oameni este plină de lucruri dificile de învăţat. De exemplu limba.
Tu vorbeşti engleză, dar prietena ta, Ann-Kathrin, vorbeşte germană. Fiecare dintre voi vorbeşte acea limbă, care i se potriveşte cel mai bine pentru a “înota” prin oceanul vostru separat de oameni. Limba este transmisă din generaţie în generaţie. Nu există altă metodă. În Anglia, Pepe este un “dog”. În Germania el este un “Hund”. Nici unul dintre aceste cuvinte nu este mai corect sau mai adevărat decât celălalt. Ambele cuvinte sunt pur şi simplu transmise. Pentru a putea “înota în oceanul lor separat de oameni” cu succes, copii trebuie să înveţe limba ţării lor şi multe alte lucruri despre oamenii lor; şi asta înseamnă că ei trebuie să absoarbă, asemenea hârtiei sugative, o cantitate imensă de informaţii tradiţionale. (Adu-ţi aminte că informaţia tradiţională înseamnă numai lucruri care sunt transmise de la bunici la părinţi şi mai departe la nepoţi). Creierul copilului trebuie să sugă informaţiile tradiţionale. Şi nu putem aştepta ca acel copil să deosebească informaţiile bune şi folositoare, cum ar fi cuvintele unei limbi sau regulile de igienă, de cele rele sau absurde, cum ar fi credinţa în vrăjitoare, diavoli şi virgine nemuritoare.
Este păcat, dar asta nu poate schimba faptul că, deorece copii trebuie să fie sugative pentru informaţii tradiţionale, este foarte probabil că ei vor începe să creadă orice le spun adulţii, indiferent dacă este adevărat sau fals, corect sau greşit. Multe dintre lucrurile pe care le spun adulţii sunt adevărate şi se bazează pe dovezi, sau cel puţin sunt raţionale. Dar dacă unele lucruri sunt false, absurde sau chiar vătămătoare, nu există nimic care să-i împiedice pe copii să creadă şi asta. Dar când copii cresc, ce fac? Bineînţeles că spun lucurile astea următoarei generaţii de copii. Astfel, imediat ce ajunge lumea să creadă ceva – chiar dacă este complet fals şi nu a existat niciodată motive adevărate pentru a crede acest lucru de la început – acest ceva poate dura la nesfârşit.
Poate să fie asta oare ceea ce se întâmplă cu religiile? Credinţa că există un Zeu al Zeilor, credinţa în Cer, credinţa că Maria nu a murit niciodată, credinţa că Iisus nu a avut niciodată un tată pământesc, credinţa că rugăciunile sunt ascultate, credinţa că vinul se transformă în sânge – nici una din aceste credinţe nu este susţinută de o dovadă concludentă. Şi totuşi, milioane de oameni cred în asta. Poate pentru că le-a fost spus să le creadă atunci când au fost destul de tineri încât să creadă orice.
Milioane de alţi oameni cred lucruri foarte diferite, pentru că li s-au spus diferite lucruri când au fost mici. Copiilor musulmani li se spun alte lucruri decât li se spun copiilor creştini, şi ambele grupuri cresc ferm convinse că ceea ce cred ei este adevărat, iar ceea ce cred ceilalţi este greşit. Chiar şi în rândurile creştinilor, Romano-Catolicii cred alte lucruri decât oamenii Bisericii Angliei sau Episcopalienii, Shaker-ii sau Quaker-ii, Mormonii sau sectanţii, şi toţi sunt extrem de convinşi că ei au dreptate şi ceilalţi se înşeală. Ei cred alte lucruri din acelaşi motiv pentru care tu vorbeşti engleză şi Ann-Kathrin germană. Ambele limbi sunt, fiecare în ţara ei, limba corectă. Dar nu poate fi adevărat, că religiile diferite au dreptate în ţările lor, deoarece religiile diferite susţin că lucuri opuse sunt adevărate. Maria nu poate fi în viaţă în Irlanda Catolică, dar moartă în Irlanda de Nord Protestantă.
Ce facem cu toate lucrurile astea? Nu este simplu pentru tine să faci ceva, pentru că ai numai 10 ani. Dar ai putea să încerci asta: data viitoare când îţi spune cineva ceva ce ţi se pare important, gândeşte pentru tine: “Este acest lucru ceva pe care oamenii îl ştiu din cauza dovezilor? Sau este ceva ce oamenii cred numai din cauza tradiţiei, autorităţii sau revelaţiei?” Şi, data viitoare când îţi mai spune cineva că ceva este adevărat, de ce nu ai putea să le spui: “Ce fel de dovezi există pentru a demonstra asta?” Şi dacă nu îţi pot da un răspuns bun, atunci sper să te gândeşti cu atenţie înainte să crezi un cuvânt din ceea ce spun.
Cu dragoste, tatăl tău.”