Navigând pe feisbuc, dau peste un anunț, de era să mă împiedic, despre un workshop de constelații familiale. Am mai scris despre acest subiect, așa că nu voi relua detaliile. Totuși, această idee merită reluată:
Metoda constelațiilor familiale nu are niciun fundament științific.
Metoda funcționează (dacă!) din pură întâmplare norocoasă și pe bază de placebo. Are legătură cu dinamica de grup, după cum are și cura spirituală și rugăciunea către Cel de Sus, dar nu intru acuma în detalii. Stai așa, nu închide pagina!
Despre această psihologie (voodoo!) a constelațiilor există volume scrise de către anumiți psihoterapeuți, inclusiv unii cu titluri academice, însă acestea nu sunt decât maculatură. Problema reală nu este însă existența unor publicații sau a acestor workshopuri, ci altceva mult mai îngrijorător.
O parte dintre psihologi, colegi de breaslă, susțin și promovează această metodă, validând-o implicit. Am în minte ”profesioniști” acreditați de Colegiul Psihologilor, ba chiar și unii care dețin doctorate. Ah! Așa este, acreditarea la acest Colegiu nu are legătura cu știința psihologiei. Sunt mai încuiat, perdonami, soi rău!
Dar, în formarea ta ca psiholog, nu ai studiat psihologia științifică? Cea bazată pe dovezi, experimente și observații riguroase? Dacă ai ales să fii un psiholog profesionist, cum poți justifica promovarea unei pseudoștiințe precum constelațiile familiale în locul unei psihologii bazate pe date empirice? Este vorba doar de interese personale?
Se pare că da. Biasul servirii sinelui poate aduce justificări excelente pentru această disonanță cognitivă. Oricum mă declar uimit de capacitatea infinită a minții umane de a-și rezolva disonanțele în cele mai imaginative feluri.
Dacă lucrurile stau astfel, atunci ce (ne) mai justifică distincția dintre psihologia populară și cea profesională, fundamentată științific? În acest caz, mai au facultățile de psihologie vreo relevanță? Într-un asemenea context, tot acest parcurs academic pare să își piardă sensul.