Privești cu atenție la ceea ce faci zi de zi, deoarece acțiunile recurente tind să te definească. Nu cuvintele. Dar dacă ai început să crezi prea tare în definiția sinelui (a ta), te-ai încuiat în cușcă și ai aruncat afară cheile.
Apoi, îți formulezi o altă întrebare. E o viață bună? Sunt mulțumit de felul în care îmi duc zilele? Sau zilele îmi sunt o povară? Și dacă așa simt, ce pot face ca să simt diferit? Ce pot face ca să-mi dau jos povara?
Accentul cade pe tine, vezi bine. Și s-ar putea să-ți cadă greu. Însă, tu ești acela care poartă accentul. Nu universul conștient, sistemul sau șefii, guvernul, astrele, karma sau Doamne-Doamne. Să muți accentul cu totul în altă parte e semn de iresponsabilitate. E ca și cum susții sus și tare că ești păpușa manevrată de un păpușar. Resemnarea, angoasa și depresia iți sunt aproape. Mai adăugăm și povestea ”cu soarta” în care te auto-denunți ”marioneta” unui destin capricios sau, văleu, unor traume familiale din care, bineînțeles, ai de învățat nu-ș ce lecții pentru așa-zisa evoluție spirituală. (unii învață astea pe la programe de mastere prin universități)
O faci lată, calci în străchini sau vine peste tine o năpastă, iar tu declari că e o lecție spirituală din care tu trebuie să înveți cum să fii o persoană bună. Comic, nu crezi?!
Dormim și după cum ne așternem. Avem propria contribuție la evenimentul X. Sau poate nu, fiind ”victima” serendipității. Înțelept mi se pare să ținem cont de sfatul lui Epictet și să distingem între contribuția proprie și alte influențe exterioare nouă. Nu să ne scoatem cămașa (Striptease?) apelând la karmă, vreun măreț plan divin sau conspirativ (niște grupuri oculte care manevrează lumea). Nu am face decât să perpetuăm iresponsabilitatea (sau imaturitatea?).
Îți așezi povara vinei în spinare și cauți să îndrepți aiurea lucruri, relații, ba chiar conjuncturi. Să mergi, apoi, la diverse ateliere și cursuri ca să înveți ”îndreptarea” sau, altfel zis, să repari ”greșeala” de a fi o creatură a serendipității.
Asemenea acțiuni implică de la bun început (sau după?) o convingere puternică. Să crezi că dacă iei alegeri bune, faci fapte bune, atunci universul sau Puterea Supremă (Creatorul) te protejează de rele, ba chiar te răsplătește. Să ai grijă la ce oferi că s-ar putea să primești înapoi? Bullshit. Între oameni, în carne și oase, funcționează principiul reciprocității. Nu mereu, nu cu oricine și nu în orice condiții. De aceea industria serviciilor de asistență juridică prosperă. Aceia care ocupă de așa ceva au grijă ca acel principiu să fie funcțional în mod echitabil definit de termenii unui contract în limitele unor legi.
Convingerea e că tu crezi într-o lume dreaptă, aceea exprimată prin dictonul ”după faptă și răsplată”. N-o fi, cumva, iluzorie? Nu cumva te amăgești să crezi că trăiești într-o lume dreaptă? E evident pentru mulți că nu trăim în această lume. Însă, schema mentală a credinței în lumea dreaptă răstălmăcește dovezile. Răstălmăcirea lor înseamnă să crezi că zeul, puterea supremă sau vreo misterioasă contabilitate a universului ține socoteala faptelor și, în consecință, oamenii sunt judecați echitabil și, apoi, răsplătiți în ceruri sau într-o altă lume unde ajungem după moarte.
Acesta e refugiul abstract al acelor oameni care sunt confruntați cu nedreptățile lumii (ex. cutremurul din Italia). Deși nu e dreptate în lume, ei cred într-una din ceruri. Asta e reconfortant. E o raționalizare cu care oamenii săraci, cu puține resurse, pot trăi împăcați privind la cei bogați care își fac propria dreptate. Unde există o prăpastie între clasa săracilor și clasa bogaților, raționalizarea devine trecerea peste prăpastie. Cică toți sunt egali în fața Creatorului sau legii cosmice a echității. O amăgire colosală, desigur.
Știm bine că misticismul și religiozitatea sunt predominante în societățile sărace dominate de lupta pentru ciolan, unde inegalitatea în distribuția veniturilor se asociază cu educație de slabă calitate și o asistență medicală precară. Tot în aceste societăți, coeficientul de inteligență pe populație e sub medie cel mult.
După cum bine știu unii cititori fideli, în psihologie se cheamă ”teoria credinței într-o lume dreaptă” când oamenii au nevoie să creadă că trăiesc într-o lume în care primesc ceea ce merită. Teoria e studiată de prin 1960, iar doi psihologi Miller și Lerner au publicat recent, acum vreo 38 de ani, un review empiric în Psychological Bulletin (1978). Pe scurt, dacă te comporți corect, asculți de părinți, profesori, medici și preoți, atunci vei trăi o viață bună. În timp ce aceia care sunt incorecți, nu-și ascultă părinții, așa și mai departe, vor avea parte de necazuri.
Plecând de la această teorie, mulți oameni fac uneori atribuiri din cele mai stranii, cum ar fi, tânăra abuzată sexual i-a incitat pe acei tineri prin conduita ei necuviincioasă. Oamenii tind să atribuie vina acolo unde nu este. Uneori, cu sprijinul compasional al unor lideri spirituali/religioși exersează atribuirea cu ei înșiși. Motiv suficient ca să participe regulat la seminarii de conștientizare și transformare personală în speranța unei îndreptări morale.
Convingerea intr-o lume dreaptă ajută oamenii să confrunte lumea socială și fizică ca si cum ar fi ordonată și stabilă. Fără această convingere ar deveni dificil ca un om să-și mai urmărească scopurile pe termen lung și chiar să-și autoregleze conduita în viața de zi cu zi.
Noi toți ”suferim” de tendința credinței într-o lume dreaptă. (da, chiar și tu sau eu). Totuși, nu toți ne amăgim în cantități egale. E un bias care explică de ce unii oameni (destul de mulți) continuă să atribuie cauza (și vina) acolo unde nu e decât întâmplare. Serendipitatea e dificil de tolerat. Nu imposibil, iar aici ne sunt de ajutor câțiva filosofi chinezi. De aceea, de la Confucius ne-a rămas (printre altele) următoarea idee înțeleaptă exprimată prin cuvintele: ”Nu da niciodată o sabie unui om care nu știe să danseze.”. (D’you get it??)