Una dintre cele mai greu de dus răni emoționale este respingerea. E și una dintre cele mai des întâlnite. Poate începe devreme, când nu ai fost chemat la joacă, inclus într-o echipă, neinvitat la un chef de pomină, exclus dintr-o clică sau șicanat de colegi. Experiențele de rejecție continuă. Ai fost refuzat de o potențială parteneră, vreun angajator sau de unii amici. Partenera îți respinge avansurile sexuale sau unii membrii ai familiei te țin departe de viețile lor.
Când ești respinsă, simți cum crapă pielea și carnea îți e sfâșiată. Unele răni sunt atât de profunde psihologic încât îți solicită urgent atenția. Altele sunt superficiale, încât nici nu merită atenție. Cele mai multe sunt de acest fel. Îți amintești de un moment în care ai simțit respingerea cuiva de parcă un pumnal ți-ar fi fost adânc înfipt în abdomen sau plex? Sigur, că doar ești om, nu păpușă de paie.
Îți vine să crezi că o rană psihologică se poate ”infecta”? Să-ți spun cum. Poate descrește wellbeing-ul tău psihologic. Mai exact, uneori, reduce stima de sine, crește îndoiala și nesiguranța, reduce încrederea în reușită, îți poate declanșa nepuțința, prelungi tristețea și deprimarea, poate provoca frică și, chiar, panică. Alteori, duce la furie albă – reacția vindicativă și ostilitate. Mai ales, când vine din partea unei persoane apropiate și investite cu încredere.
În general, subestimăm durerea emoțională a rejecției, dar te asigur că până și cele mai stupide rejecții dăunează. Oamenii au nevoie de acceptare, afiliere și apartenență la grup. E o nevoie, după cum se zice, hardwired, adică ”înscrisă” în biologie, deoarece supraviețuirea depinde de traiul alături de ceilalți. Cu toți manifestăm această nevoie în măsuri variabile. De aceea, rejecția cuiva sau numai gândul rejecției, ne va atinge în cele mai profunde circuite neurale. Cât de rapid sau cât de lent ne revenim din ecoul emoțional dureros e o altă poveste. (povestea cu reziliența)
Nu întâmplător, unii dintre noi sunt atenți ca prin comportamentul lor să nu rănească un altul. Câteodată, până acolo încât să renunțe la propriile lor nevoi și interese, așteptându-se, desigur, să fie tratați în același fel (pe principiul reciprocității sociale), dar cu necesitate. De aici și buclucul, pentru că oamenii variază la această ”sensibilitate”, ei vor fi dezamăgiți, suferind de inechitatea demonstrată de toți aceștia. Iar buclucul ia proporții, când adaugă tendința la confirmare (de ex, ”sunt o persoană fără valoare”) și profeția autoîmplinită (mă aștept să fiu respins, prin urmare mă comport transgresând norme sociale/convenții ca să obțin rejecție)
Acum, imaginează-ți că stai într-o cameră de așteptare cu doi străini. Unul vede că pe masă se află o mingiuță, o ia și începe să se joace cu ea. Te privește zâmbind și te trezești cu mingiuța spre tine. Fiind surprinsă o scapi sau, dincontră, o prinzi și o arunci înapoi. Acesta o prinde și o aruncă la cealaltă persoană. Dar dumneaei n-o aruncă la tine, ci inapoi, iar joaca continuă numai între cei doi, tu fiind exclusă din joc. Cum crezi că te simți? Te simți rănită? Ți-a stricat bunădispoziția? Cum stai cu stima de sine?
Să fim serioși, parcă te aud, doi străini care nu m-au inclus în jocul lor! Ce mare scofală?! Cercetătorii psihologici au investigat exact această situație și au descoperit o mare scofală. Îți pasă mai mult decât realizezi. Scenariul cu aruncatul mingiei este aproape clasic în experimentele psihologice pe topica respingerii. Tu, subiectul, ești plasat în camera de așteptare unde se află doi străini, de fapt, complici in experiment. Tu aștepti aici, chipurile, pentru un alt experiment, deși el e început deja. Ești inclusă în jocul celor doi, apoi exclusă. Duzini de studii au demonstrat că oamenii declară în mod consistent cum, în urma excluderii din jocul cu mingea, simt o durere emoțională semnificativă.
Ți se pare surprinzător? În comparație cu respingerile experimentate în viața ta, acel moment, din scenariul cu cei doi străini care se joacă fără tine, pare o nimica toată. Dacă atât de puțin contează ca să simți durere emoțională (sau scăderea în dispoziției sau, chiar, stima de sine), poate începi să apreciezi realist cât de profunde sunt unele rejecții din viața reală (nu în laborator). Să fii dat deoparte de la o întâlnire a prietenilor, partenera (potențială) să nu-ți mai răspundă, să fii concediat sau criticat și sancționat de șeful tău pot avea un uriaș impact asupra bunăstării tale emoționale. Când participanții au fost solicitați de către cercetătorii psihlogici să estimeze severitatea durerii experimentate, au ajuns la severitatea terapiei pentru cancer si durerea nașterii unui copil. Prin contrast, frustrarea, dezamăgirea sau frica, deși neplăcute, pălesc in comparație cu rejecția când ne referim la nivelul visceral al durerii.
Dacă ai putea privi în creierul unui om, vei descoperi aceleași regiuni cerebrale activate atât când experimentează rejecția cât și la experiența durerii fizice. Ca să afle cât de strâns sunt conectate circuitele celor două tipuri de durere, cercetătorii au dat Tylenol, un analgezic (ingredientul activ fiind paracetamolul), subiecților înainte ca ei să ajungă în scenariul experimental cu jocul. Spre deosebire de subiecții care nu au primit analgezicul, aceștia au declarat că durerea emoțională e mai puțin semnificativă. Rejecția o simți prin corp, de la creier plecând, nu în psihicul inefabil. Din păcate, paracetamolul nu are efect la jenă. De aceea, nu vei putea ajunge la serviciu (sau cursuri) în pijamale.
Rejecția, oricât de măruntă, duce la durere psihologică. Iar tu (nu neapărat tu, care citești) să mă scutești cu originile aflate în copilărie, în relația cu mama sau tata. Originile sunt în creierul nostru, echipat pentru supraviețuire cu ajutorul tribului. Fără, șansele sunt minuscule, apropiate de zero. De aici, poți pricepe de ce cauți acceptarea altuia sau a celorlalți. Nu pentru că ai fost neglijată de mami și tati (contează prea puțin), ci pentru că ai o nevoie profundă de a aparține tribului. Faci o legătură cu migrația către marile orașe, urbanizarea masivă și prosperitatea rețelelor de socializare online? Oare oamenii, fiind tot mai însingurați în uriașele metropole, devin tot mai vulnerabili la potențiale respingeri? Pe dos, tot mai fixați în atasamentele lor? Cumva, aproape paradoxal, având în vedere extinderea rețelelor sociale? Extinderea lor, dar cu ce costuri? Mai sunt ele profunde? Sau, mai degrabă, superficiale?
Și, dacă așa stau lucrurile, ce e de făcut? Mergem cu toții la terapie și ne tratăm de traumele psihologice (nu psihice!) ale singurătății, neglijării din copilărie, respingerii sociale sau ce? Luăm un paracetamol? Am motive să cred că, într-o exprimare metaforică, avem in corp/creier o farmacie. E gratuită (sau aproape). Se mai cheamă ”imunitate psihologică”.