Aşează-te comod şi citeşte cu atenţie. Îţi recomand să ai la îndemână niscaiva antinevralgice. Vei servi o doză de realism ştiinţific.
Cât de bine reuşesc clienţi şi psihologi să evalueze (prin propria lor experienţă) eficienţa terapiei?
Nu prea bine, conform cu un articol publicat de Scott Lilienfeld et al. Experţii (dar şi novicii) „suferă” de iluzii cognitive care le alterează percepţiile şi abilităţile. Ei au impresia că ştiu despre ce vorbesc când evaluează terapia. Nu prea ştiu şi nici clienţii lor nu ştiu. Ceea ce face loc la practici ineficiente şi chiar cu efect nocebo (îţi fac rău).
Terapeuţii sunt oameni (câtă perspicacitate!). Nu dumnezei şi nici măcar extratereştri. (E adevărat că nu putem şti cu certitudine. Dacă sunt deghizaţi în oameni?). Diplomele şi acreditările acestora, dar nici expertiza lor, nu sunt garanţii pentru eficienţa unei terapii. (Aici poţi găsi o lectură „halucinantă” despre mitul expertizei şi mitul acreditărilor. Robyn Dawes, în „House of Cards. Psychology and Psychotherapy Built on Myths” (1996), nu iartă pe nimeni de la o critică aspră a practicilor de psihoterapie. De exemplu, ne arată cum psihologii (acreditaţi sau licenţiaţi) contaminaţi cu folclor psihologic cred că stima de sine e o resursă pentru performanţe umane sau (preferata mea) că evenimentele copilăriei trasează viitorul unui adult sau că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi ca să poţi iubi un altul)
Acreditările şi experienţa clinică nu atestă în vreun fel că sunt feriţi de hachiţele minţii umane (să fi zis minţile?). Ei nu cunosc teorii diverse referitoare la personalitatea şi mintea umană (sau psihism, cum se zice pe la noi). Ba dincontră. În virtutea unei gândiri tribale majoritatea tinde să se coaguleze în şcoli psihologice de diverse orientări. Iar fiecare şcoală e bazată pe o teorie fundamentală care descrie personalitatea şi psihismul. În ce măsură aceste teorii sunt bazate pe date empirice? Pe dovezi ştiinţifice? Probabil unii îşi pun asemenea întrebări. Dar mai sigur e că mulţi nu au habar, iar dacă au, de ce s-ar sinchisi?
Care sunt cele mai frecvente iluzii? Prima ar fi credinţa falsă că noi percepem lumea exact aşa cum este. E ceea ce se cheamă realism naiv sau ceea ce moşneguţul Kahneman (un fel de Yoda al psihologiei) numea WYSIATI sau maşinăria concluziilor pripite şi generalizate. (oare câţi terapeuţi au citit cartea dumnealui?). Putem completa cu tendinţa de a detecta dovezile care ne susţin credinţele (şi aşteptările derivate) sau biasul de confirmare. Celelalte două sunt controlul iluzoriu şi corelaţiile iluzorii. Prima iluzie ne face să credem că avem mai mult control pe evenimente decât în mod real şi a doua că aspectele la care suntem atenţi sunt cauzele unor schimbări observate în baza contiguităţii şi coincidenţei (ex: te gândeşti la iubitul tău şi, uluitor, dai de el în Mall, stând la masă cu…).
Dacă eşti de meserie (sau te formezi), te-au învăţat formatorii tăi aşa ceva? Nu cred. Poate îi întrebi aşa într-o doară data viitoare. Tocmai abilitatea de a-şi ignora propria ignoranţă îi face să creadă despre ei că sunt meseriaşi. Mai meseriaşi decât media. O logică simplă ne arată că dacă majoritatea are această încredere, n-ar mai exista o medie, ceea ce este absurd. Prin urmare, e o iluzie – iluzia supraîncrederii.
Aceste iluzii intricate funcţionării mentale produc erori specifice pe care atât psihoterapeutii cât şi clienţii le cad victime (inocente). Lilienfeld le numeşte „causes of spurious therapeutic effectiveness” (CSTE). Prima categorie include 15 erori care îi fac pe clienţi şi terapeuţi să perceapă o îmbunătăţire, când, de fapt, ea nu există. Acestea includ efecte paliative (când clientul se simte mai bine vizavi de simptome fără să arate îmbunătăţiri observabile); confuzia între insight şi îmbunătăţire, iar aici e o istorie lungă. Terapeuţii au impresia că revelaţia pacientului e o vindecare sau că e pe calea bună. Ele nu duc cu necesitate la schimbarea comportamentului sau a stilului de viaţă. La acestea mai avem credulitatea terapeutului. Ei cred că sinele clientului din cabinet e acelaşi cu sinele din viaţa de zi cu zi. (Teoria sinelui multiplu? Sau, în termeni psihologici, nu budişti, îţi spune ceva „personalitatea contextuală” ?).
A doua categorie constă din erori care îi fac pe terapeuţi şi clienţii lor să creadă că ameliorarea unor simptome sau dispariţia unor probleme se datorează terapiei şi nu altor factori. Printre cele opt erori aflăm de eşecul recunoaşterii că multe tulburări sunt ciclice (amploarea şi intensitatea simptomelor cresc şi, după care, descresc – perioade alternative); ignorarea unor evenimente din afara terapiei (de ex, imbunătăţirea relaţiei sau a situaţiei la serviciu) şi influenţa maturizării (tulburările observate la copii şi adolescenţi pot dispărea odată cu maturizarea).
O a treia categorie şi ultima conţine acele erori care susţin o asumpţie extrem de răspândită. E asumpţia potrivit căreia terapeuţii şi clienţii lor cred că rezultatul e datorat metodei aplicate şi nu factorilor comuni tuturor terapiilor (acei factori care indiferent de metodă pot duce la îmbunătăţirea stării pacientului). Printre acestea avem efectul placebo (când apar îmbunătăţiri, fiindcă te aştepţi la asta) şi efectul noutăţii (apar îmbunătăţiri, care se vor disipa la scurt timp, datorită entuziasmului sau motivaţiei iniţiale pentru noua experienţă).
Ca să corectăm aceste CSTE, conform cu recomandarile lui Lilienfeld (et al), va fi nevoie să facem măsurători. (Doamne, cum putem măsura sufletul?). De exemplu, putem lua măsuri valide ale beneficiilor după intervenţie si compara cu cele de dinainte sau putem „orbi” observatori la condiţia de tratament (fără să le scoatem ochii). Mai putem adăuga măsurători repetate pentru a reduce impactul unor evenimente din afara terapiei. Şi, desigur, utiliza grupuri de control expuse factorilor comuni tuturor terapiilor, dar nu la aceia specifici metodei aplicate (şi care ne interesează).
Eu cred că exagerează. Mi se par complicate recomandările dumnealui. Nu e mai simplu (şi facil) să oferim asistenţă apelând la niţică căldură (din calorifer?) şi empatie (poate şi la un pic de iubire cosmică)? Desigur. Dar te întreb. Se mai cheamă ajutor psihologic profesional?
Lilienfeld, S., Ritschel, L., Lynn, S., Cautin, R., & Latzman, R. (2014). Why Ineffective Psychotherapies Appear to Work: A Taxonomy of Causes of Spurious Therapeutic EffectivenessPerspectives on Psychological Science, 9 (4), 355-387 DOI:10.1177/1745691614535216