O prietenă vine la tine cu o problemă. Nu de matematică, ci una de viaţă. Ce-ţi vine să faci (spontan)? Să-i rezolvi problema, să-i repari starea emoţională. O consolezi, îi spui opinia ta şi îi oferi, poate, o soluţie.
Când vrei să-ţi atingi un scop oarecare, vrei să te muţi din starea prezentă S1 în starea viitoare S2. Dacă între S1 şi S2 a apărut un obstacol, se cheamă că te confrunţi cu o problemă. Ca să ajungi în S2, urmează să descoperi o modalitate prin care înlături obstacolul. Acesta e principiul rezolvării de probleme.
De exemplu, dacă ai observat că bucătăria ta a devenit hipermarket pentru cucarachas, ai o problemă. Tu vrei o bucătărie curată, nu populată cu sute de minuscule creaturi infecte. Iei măsuri ferme. Îţi faci rost de otravă şi stropeşti cu ea prin bucătărie, apoi vezi efectele. Se cheamă că soluţia e testată empiric. Dacă „clienţii” tăi cu şase picioare continuă să apeleze la hipermarketul tău, e cazul să inviţi la tine o echipă specializată în dezinsecţie (că doar nu în montat de termopane). După represalii, observi rezultatul. Nici urmă de cucarachas. Cel puţin o vreme. Ai scăpat de problema gândacilor.
Mintea umană, adaptată la rezolvarea problemelor de zi cu zi, aplică aceleaşi strategii rezolutive la „problema” psihologică. (nu psihică, ci psihologică, deoarece aplici principii psihologice, nu sufleteşti, ne-fiind sub patrafirul popii). În opinia mea (şi a altora), orice teorie psihologică care insistă pe aceste strategii rezolutive face mai mult rău decât bine. Asemenea teorii (cu cât sunt mai complicate) oferă maşinăriei cuvintelor (mintea umană) conţinuturi verbale de învârtit şi tocat până la calendele greceşti. De aceea, nu văd rostul sutelor de ore de dezvoltare personală şi formare în psihoterapie/consilliere. (mă poţi crede şi pe cuvânt, deoarece am petrecut sute de ore în rol de student şi, apoi, în rol de formator)
Maşinăria cuvintelor elaborează o evaluare a propriei experienţei vizavi de o situaţie concretă în termeni de problemă. Dar nu există o problemă pe care tu urmează s-o accepţi, dacă vei privi la propria evaluare din afara ei (ups!). De la bun început (şi până în final), nu există probleme. Nu inseamnă că negi, deoarece eşti conştientă. Drumul tău în viaţa sau poteca ta, dacă vrei, e niţel surpată, dacă nu blocată complet. Baţi pasul pe loc. Ceea ce tu experimentezi vizavi de situaţia concretă din viaţa ta e o experienţă, nu o problemă ce trebuie rezolvată.
Pricepi diferenţa? Experienţa lăuntrică (subiectivă), deşi o poţi formula în termeni de problemă, ea nu e o problemă. Situaţia concretă asociată ei poate fi o problemă de rezolvat. Experienţa lăuntrică sau subiectivă suferă amânare, ignorare, fugă de (câţiva evadează în consumul de droguri) sau raţionalizări, adică problematizări. E ceea ce ştie mintea să facă în relaţie cu ea însăşi, pentru că aşa face de milioane de ani în relaţie cu mediul exterior. E un organ (computaţional) care rezolvă probleme de adaptare. Ajută organismul să se adapteze, să supravieţuiască suficient încât să se reproducă, ca apoi să îngrijească puii o vreme. La fel cum te gândeai, mai devreme, vizavi de problema hipermarketului, mintea ta aplică strategii identice ca să scape de suferinţa psihologică sau de orice stare de disconfort.
Experienţa ta psihologică „problematică” nu e o problemă, îţi zic eu (şi mulţi alţii), devenind redundant. Ea este. Şi atât. Te împiedică să duci viaţa pe care ţi-o doreşti? Iată problema sau obstacolul, vei zice. Da, dar cine zice? Mintea sau maşinăria cuvintelor. Nu poţi rezolva problema dinlăuntrul minţii care a generat problema. Răspunsul sau soluţia la „problema” ta nu se află în mintea ta (nici în inconştientul minţii tale), ci în viaţa ta de zi cu zi.
Tu nu accepţi suferinţa psihologică sau o stare emoţională negativă, pentru că vrei să scapi de ea. Nu merge, decât temporar, nici dacă te muţi în acea ţară unde se plimbă câinii cu covrigi în coadă (am auzi că prin Insulele Cayman). Dacă renunţi la strategia „fix-it”, ieşind din propria-ţi minte problematică, iţi rămâne acceptarea. Starea acceptării nu e sub controlul tău direct. Ea este ceea ce rămâne după ce renunţi să te lupţi cu problemele sau suferinţa psihologică.
Pasul pe care-l faci nu e acela în care accepţi. Ci acela în care abandonezi complet orice înfruntare, orice luptă, orice polemică dinlăuntrul minţii tale. Într-o analogie cu teatrul, vei ieşi din piesă asemeni unui actor care coboară de pe scenă în mijlocul piesei. El, coborând, a ieşit din pielea personajului. Ceea ce rămâne e piesa care continuă să se deruleze pe scena. Spre uimirea tuturor, tu ai păşit afară din scenă, din piesă. Ai renunţat la rol. Nemai fiind personajul din piesă, îţi poţi vedea de viaţa ta și face ceea ce contează cu adevărat pentru tine.