Comunicarea dintre oameni nu de puţine ori mă dezamăgeşte. Dacă vine asta din amăgirea la care mă supun zilnic, înseamnă că mă priveşte. Un caz în care e limpede că sufăr de aşteptări nerealiste, iar o întâlnire cu celebrul psihoterapeut Albert Ellis în niscaiva sesiuni de channeling spiritual mi-ar prinde tare bine. E şi moca comparativ cu o călătorie de weekend la New York, la una din sesiunile de terapie „Friday Night” oferite de Insitutul Albert Ellis.
Comunicarea ar putea fi disciplinată, iar asta pare o cerinţă necomestibilă pentru mulţi cetăţeni ai acestei tărişoare. Îmi amintesc cum în campania electorală îl taxau pe candidatul Johannis pentru exprimarea lentă, unii chiar pripindu-se cu eticheta unei lentori în gândire. (caraghioşi, desigur). Ei, invocând spiritul latin, confundă fluenţa verbală cu micţionarea verbală la comun – eşecul în controlul discursului si în inhibarea impulsului de vorbire. Mai mult, ca să urmăm îndemnul lui Voltaire, pare mai înţelept să judecăm un om după întrebări şi mai puţin după răspunsuri. O comunicare disciplinată presupune, bineînţeles, o minte mai disciplinată şi o atitudine mindful (de vigilenţă şi conştientizare).
Nu ne interesează să rostogolim cât mai rapid cuvinte şi dacă reuşim să-l acoperim pe un altul când vorbeşte. Nu ne interesează mereu si mereu dominarea celuilalt şi gonflarea imaginii de sine.Ne interesează stricto sensu înţelegerea mutuală. Important e nu doar rezultatul, ci şi procesul dintre oamenii participanţi la comunicare. Implică respect mutual şi bunăvoinţă să vrei ca un altul să primească mesajul tău în forma cea mai limpede cu putinţă. Te străduieşti în aces sens, deoarece vrei ca un altul să înţeleagă cât mai aproape de experienţa ta subiectivă o idee sau mai multe pe care vrei să le transmiţi.
Apelând la o analogie, te poţi gândi că înţelegerea seamănă cu un puzzle pe care tu l-ai rezolvat. Amica ta, având un puzzle similar acasă, primeşte de la tine intrucţiuni de rezolvare (mesajul comunicat). Reuşita ei e echivalentul înţelegerii acestui mesaj.
E responsabilitatea ta, nu a celui care primeşte ideea, ca apoi să-l blamezi că n-a înţeles. Fără îndoială că ar putea să nu priceapă. Dar tu ai depus eforturi? Poate nu-ţi iese un mesaj clar de la bun început. Caz in care vei permite ca celălalt să te întrebe, iar tu să devii tot mai clară în ideile tale.
O comunicare clară şi concisă cu o altă persoană, atunci când evident contextul o cere, cum ar fi o şedinţă instant cerută de partenera ta (dar poate fi şi o negociere sau o şedinţă de proiect), te poate scuti de risipirea unor resurse preţioase (afective, de timp şi concentrare). Dar dacă nu ai beneficiat de o educaţie pentru acest tip de comunicare (adesea, nici măcar studenţii în consiliere-psihoterapie), cum să faci asta? E ca si cum profa de mate îţi cere să extragi o rădăcină pătrată şi tu nu ştii cum. Nu ai habar de algoritm. Noroc mare cu calculatoarele de buzunar, deşi dacă rămâi fără, ce te faci? Întrebi un prieten as la matematici elementare.
Ne putem gândi la claritatea mesajului ca la un standard universal în comunicare. Dar cum îl aplicăm? Cu ajutorul unor întrebări meşteşugite, desigur. Bineînţeles că acest standard poate fi aplicat şi în ceea ce priveşte propria peroraţie. Spre exemplu, la standardul de claritate, vei răspunde la întrebarea:
„Ceea ce afirmi este uşor de înţeles?”
Dacă te exprimi fără să ai în memoria de lucru această întrebare, rişti să nu te înţelegi decât cu drăgălaşul animăluţ de companie. Mulţi profesori au scris tomuri pe care nu le înţeleg decât ei şi un cerc restrâns de intelectuali. Ceea ce nu e problemă în sine, mai puţin când din ele predau studenţilor.
Standardul Clarităţii îţi cere să formulezi ideea atât de limpede încât interlocutorul să o enunţe în propriile sale cuvinte. E un standard la care poţi lua puncte de la 0 la 5. Dacă claritatea a fost apreciată la 5 puncte, înseamnă că bunica ta va înţelege ideea (aproape) indiferent de complexitatea ei. Nu e simplu (cine zice asta?!), iar o comunicare de acest fel cere timp şi răbdare, ceea ce implică autocontrol pe impulsul de comenta pripit simultan cu reflecţia critică în spaţiul interior (meta-cognitive awareness). Iar ideile complexe cer din partea ta o aprofundare serioasă înainte de comunicarea lor. Logoreea şi micţionarea verbală la comun nu au loc aici. Nici limbajul obscur sau de lemn din păcate frecvent întâlnit printre experţi şi profesori universitari. Spre stupefacţia mea, unii dintre aceştia reuşesc performanţa confuziei între exprimarea trivială şi cea de nivel academic dar inteligibilă.
Instrumentul gândirii critice aplicat comunicării dintre oameni (mai puţin cu EBE) nu presupune să-l încui pe altul cu tertipurile tale lingvistice (unele deocheate) pentru a-ţi servi sinelui personal (self-serving bias). Înseamnă să creezi un mediu favorabil clarităţii, astfel încât ideile celuilalt să ajungă crystal clear la tine. Ceea ce se observă prin faptul că tu poţi relua cu ale tale cuvinte ceea ce a declarat dumnealui. Eşecul în reformulare ne spune despre insuficienta atenţie şi ascultare oferite partenerului tău în procesul comunicării (uneori şi despre IQ). La fel şi absenta unor întrebări de clarificare. E firesc şi legitim să nu înţelegi, dar faci efortul de a înţelege. Îţi poţi întreba partenerul ceva de felul următor:
Poţi elabora mai mult? Vrei să oferi, te rog, mai multe amănunte? Vrei să fii mai specifică? Imi poţi oferi un exemplu?
Comunicarea dintre oameni poate deveni mai clară pe măsura derulării ei. Astfel, şansele unei soluţii sau decizii mai bune cresc. Dar, oare ştii ce presupune treaba asta de la bun început (by default)? Cei doi (trei sau mai mult) sunt parteneri în comunicare. Cooperarea mutual avantajoasă (fără agende ascunse) e premisa de bază în relaţia lor. Vezi bine, o premisă cu rădăcini în principii etice, iar în plan psihologic cu simţul moral – unul dintre îngerii naturii umane, după cum scria marele Steven Pinker într-o carte.
Cu riscul redundanţei, mai precizez odată că la fel de bine instrumentul gândirii critice poate fi aplicat în comunicarea din lumea ta interioară. Mai ales, că la o schimbare în calitatea comunicării cu un altul o pondere serioasă are schimbarea din interiorul tău. Am bănuiala că e un excelent exerciţiu de control executiv sau de antrenament al unor funcţii cognitive superioare (de ex, flexibilitatea). Şi, bineinţeles, vrei să deţii un creier executiv de calitate superioară. Cine nu vrea?