Am auzit că dacă amintești de psihologie comportamentală prin facultățile de psihologie e ca și cum pomenești de Diavol într-o biserică. Mai înainte, pare că toată lumea știe despre ce vorbești. Apoi, pronunți ”învățare condiționată” și urgent se ivește în fața ochilor tuturor o imagine cu un câine amărât, salivând abundent la sunetul de clopoțel care anunță hrana. În alte variante, apar viețuitoarele dresate de la circ care fac giumbușlucuri sau secvența din sitcomul Theory of Big-Bang în care genialul Sheldon îi aruncă bomboane din ciocolată domnișoarei sexi… atunci când tace.
Reproșul oferit din belșug de-a lungul vremii e că psihologia comportamentală folosește la învățarea unor comportamente prin sistemul morcovi și bețe, în timp ce neglijează sau ignoră mașinăria cognitivă dintre urechile nobile ale lui homo sapiens. Te anunț că neglijența aparține istoriei, iar reproșul a devenit, cum altfel, istorie. Astăzi, psihologia comportamentală e integrată în știința comportamentală alături de psiho-biologie și știința cognitivă.
Mi se pare injust pentru această știință. Mi-am propus să-i fac dreptate. Păcat e că importanța ei, în domeniul cunoașterii științifice (și clinice), stă fixată într-o preconcepție. Faptul că viețuitoarele învață noi comportamente în baza a două principii (care?) mi se pare o descoperire epocală, de calibrul teoriei relativității a lui Einstein.
Respingerea ei vine probabil și din iluzia că oamenii dețin cumva o calitate specială comparativ cu alte vietăți. Fac cucuie, adesea, de la refuzul unora de a crede că suntem animale și că legile biologiei ne cuprind și pe noi. De aici, și accentul exagerat pe psihologie sau pe ce se întâmplă cu mașinăria cognitivă din cap. Ah, dar asta contează prea puțin pentru adepții psihologiei transpersonale care își închipuie (de la ciupercuțe zgubilitice? sau respirații holotropice și fantezii cu privare de hrană numite meditație?) că se adresează spiritelor sau unor conștiințe supreme, iar corpul o mașinărie de împrumut temporar pentru spiritul trecător și temerar.
Detractorii behaviorismului (multor diletanți și meseriași li se ridică părul în cap) trăiesc cu impresia (falsă) că suntem animale doar de la gât în jos. Iar ăsta e un compromis din partea celor care gândesc. De altfel, e și modelul standard promovat de știința socială. De la gât în sus, intervine un ”specialness”, de parcă omul face parte dintr-o specie cu o calitate specială. Doar e conectată cu un duh, un suflet sau o esență misterioasă! Da, avem o calitate specială, dar nu din cauza unor esențe sau duhuri. Și nu fără o parte întunecată, de care mă tem că va avea grijă să ne aducă mai devreme sau mai târziu într-un holocaust de toată frumusețea.
Oricare om poate fi condiționat (cu limite) prin procedee simple. Experimentele arată cum oamenii ajung să se înfricoșeze la apariția unor figuri geometrice pe un monitor. Studenții află de exemplul prototipic cu sărutatul, pardon, cu clipitul – un răspuns natural. Dacă sufli aer înspre ochii cuiva, va clipi. E un reflex protectiv. Nici pisicilor nu le place. (și pentru că știi asta, le poți oferi o educație de calitate). Suflul de aer e un stimul simplu care evocă răspunsul natural (reflexul). Dacă suflul de aer e precedat (sau însoțit) de un ton, în mai multe rânduri, tonul va sări din conservă. Scuze. Tonul va dobândi funcția stimulului natural, suflul de aer. Ulterior, tonul poate evoca o poftă de salată. Nu, măi! Tonul (sunetul) va evoca clipitul chiar dacă nu mai urmează puful de aer. Deci, un stimul neutru inițial capătă funcția altui stimul.
Ce am descris noi, copii? Un stimul condiționat și un răspuns condiționat. Bravo! (positive reinforcer). Puful de aer înspre ochii mari și frumoși e un stimul necondiționat. El era urmat de un clipit din aceiași ochi mari și frumoși – răspunsul necondiționat. Dar, dacă trimitem puful de aer înspre ochi, clipim oricum. Nu trebuie să învățăm asta. Clipitul are o funcție biologică – protejează ochii. Să vizualizăm o schemă.
UCS (air puff) —— UCR (blinking reflex)
NS (Tone)
CS (Tone) ——- CR (blinking reflex)
Vei crede că CR și UCR-ul sunt identice. Așa par, dar studiile experimentale arată că nu sunt. Dacă ne întoarcem la saliva câinelui celebru din experimentele clasice vom descoperi că la nivel chimic sunt diferențe. Saliva conține compuși chimic diferiți atunci când e produsă ca UCR față de CR. Câinele discriminează mai bine decât ai crede între stimuli. El nu confundă clopoțelul cu hrana. Ca să fim exacți, el reacționează la relația hrană-clopoțel și nu la clopoțel, deoarece hrana a sosit în farfurie după sunetul de clopoțel. Nici UCR, nici CR nu sunt limitate la salivație. Salivația e doar un aspect din răspunsul complex al organismului, pregătit să halească hrana.
CR-ul adaugă ceva în context sau în mediul organismului. În termeni behavioriști, se cheamă că ceva-ul e o nouă funcție a răspunsului la un nou stimul, care a împrumutat funcția de la un UCS. Știi ce implicații are schema asta? Răspunsul condiționat creează oportunitatea pentru schimbarea conduitei unei viețuitoare și, astfel, contribuie la adaptare și supraviețuire. Poate părea paradoxal, dar contribuie la flexibilizarea conduitei sau, mai bine zis, la lărgirea repertoriului de comportamente. Te vei lămuri imediat.
Un copil reacționează la anumiți stimuli necondiționați (conduita agresivă a părintelui) cu frică – răspunsul necondiționat. Dar el nu reacționează cu frică în strada cu mașini. Dar, dacă părintele strigă la el sau manifestă furie în situația ”ajungerii lui în stradă”, copilul învață să răspundă cu frică la stimulul „stradă cu mașini”. Ce s-a întâmplat? Urmărim schema de mai sus. Stimulul ”strada cu mașini” a căpătat funcția stimulului inițial (necondiționat) conduita agresivă a părintelui. Și, astfel, răspunsul de frică inițial (necondiționat) s-a extins și la ”strada cu mașini”. Ce e mai probabil să facă puiul de om data viitoare când se întâlnește cu ”strada cu mașini”? Bravo! (positive reinforcer). Mai probabil e că va simți frică și se va opri înainte să intre pe strada cu mașini.
Să vedem și un exemplu cu o tânără care se întoarce noaptea târziu de la club. Pe drumul dinspre club e asaltată de trei hăndrălăi. Câteva săptămâni mai târziu, când se reîntoarce la club pe același drum, simte greață și senzația de vomă, transpiră și pulsul crește nebunește. Ce s-a întâmplat fără ca dumneaei să aibă habar?
Prin condiționarea respondentă (asociativă), un context asociat inițial cu trăiri și amintiri plăcute îi evocă acum reacții complet negative. Ce a învățat această tânără? Să ocolească acel drum și, poate, chiar acel club. De asemenea, e foarte probabil să fi învățat să plece noaptea târziu doar însoțită de mecanicul Jason Statham (sau ceva similar).
Asta a fost doar una din lecțiile de bază în știința comportamentală – fundația psihologiei (nu, nu e psihanaliza). Chiar și Eric Berne, tăticul adepților AT, s-a inspirat din behaviorism (amestecat cu psihanaliză) ca să definească (!) întăritorii pozitivi/negativi (cu numele ”stroke”) generați în dinamica relațiilor interpersonale.
Cine vrea să învețe mai departe, va citi aici, pentru că urmează și alte lecții ușoare. Cine vrea o carte cu aplicații clinice, poate achiziționa cu vreo 38 euro o carte cu titlul ”The ABCs in Human Behavior” (2011). Cred că cine se numește ”psiholog”, și nu are la degetul mic abc-ul comportamental, e la fel de meseriaș precum contabilul care nu știe pe de rost tabla înmulțirii. (negative reinforcer).