Cum putem afla în ce să credem? Cum ne examinăm propriile convingeri? Cum pot deveni o persoană mai bună? Sau, ce putem face pentru o lume mai fericită? Dar de ce, naiba, să faci toate astea? Sau, cine are timp pentru așa ceva? Hai să ne imaginăm că ai ceva timp liber. În loc de scrolling pe Ifone sau Samsungul de mii de roni, te apuci de judecat apelând la rațiunea din lobii frontali inhibând cu grijă impulsurile emoționale dinspre sistemul limbic.
Persoana matură intelectual pune întrebări și cere cu insistență luna de pe cer ce aduce a cașcaval (am sărit peste micul dejun). Evident, dânsul cere cu insistență dovezi când se împiedică într-o declarație dubioasă (poate și odioasă?).
Când gândim serios sau profund (critic) înseamnă să formulăm întrebări și să raționăm, deoarece, ne interesează adevărul. (Cu mare atenție în relația de cuplu, un context nu tocmai potrivit pentru a stabili adevărul și dreptatea). Adică investigăm problema luând ca repere datele imaginației și delirul mistic. După ele dacă ne ghidăm, cu siguranță ajungem la Adevăr. Cu un mic ocol pe la hotelul numit ospiciu. Vom lua ca repere logica și datele realității. Spre deosebire, când judecăm superficial, adică preluăm opinii drept fapte, atunci ne comportăm infantil. Sper că cititorul de față poate diferenția între opinii și fapte. Sau nu?
Eşti pe cale de a deveni un gânditor matur și autonom (capabil de judecată rațional-critică) dacă îţi dezvolţi obiceiul de a formula întrebări când te întâlnești cu coana Afirmaţie… iar la mijloc nu e vreun interes erotic, fiind preocupat de moarte de aflarea adevărului. Deși, afacerea cu adevărul poate fi păguboasă. Mai haioasă pare a fi calea rațiunii ce nu are legătură musai cu adevărul. Dacă nu ai chef de polologhia mea, poți reține doar aceste întrebări suficiente ca să te pornești pe calea rațiunii:
- Ce dovezi îmi poți oferi? Pe ce anume te bazezi?
- Câtă încredere să am în aceste dovezi și rațiuni?
- Provin aceste dovezi și rațiuni din surse diferite și independente? Indică ele în aceiași direcție?
Dar ce e aceea o dovadă? Ne dă o erecție? Creşte contul din bancă? Stima de sine? Prestigiul social? Nichts. Totuşi, să știi că ceva creşte. Gradul de încredere investit într-o afirmaţie, dar și într-o relație. Și mai crește ceva. Percepția de control asupra mediului, iar asta se simte bine dacă nu chiar minunat. Creierul caută în fiecare moment să stăpânească mediul (exterior și interior). Iar dacă tu, posesorul de creier, chiar poți stăpâni mediul, te vei simți minunat. Creierul tău (poate și sinele conștient) știe că agency (exercitarea controlului) e recompensator.
Percepțiile nu sunt de încredere. (O altă mâncare de pește face intuiția, dar e altă discuție). Mai puțin când sunt, dar în funcție de situație, cum ar fi psihoterapia. La terapie, prefer nițică magie, intimitate emoțională și efect placebo. Sigur, cei mai mulți doar cu așa ceva lucrează, deoarece știința psihologică rămâne un mister de nepătruns (vezi, are legătură cu ”pătrunderea”). Revenind, te poți încrede în percepții, de exemplu, ca să treci strada și să te ferești de mașini. Ca să-ți păstrezi echilibrul pe bicicletă, la fel. Ca să ferești un bizon (șofer agresiv) care depășește la mustață, de asemenea. Însă, chiar și percepția are o limită. Privește doar cum se rotește soarele în jurul pământului.
Ca să pară un enunț persuasiv, un oarecare ins va asocia enunțuri (opinii bazate pe alte opinii/percepții/experiențe de viață/studii de caz) cu o autoritate în domeniu, de obicei, medical sau cu studii de specialitate publicate în jurnale obscure. Speră ca în acest fel să convingă alții oameni. Dar opiniile sunt la îndemâna oricui şi nu merită o atenţie specială. Totuși, dacă avem vreo miză, vom solicita temeiuri şi dovezi și nu ne vom lăsa impresionați de statutul persoanei ce le afirmă. După mintea mea, chiar și Dumnezeu (dacă există) merită chestionat în privința Cuvântului său din cartea sfântă. Ce ai vrut să ne spui, D-zeule mare?
Până la urmă, de ce ar trebui să crezi ceea ce afirmă o altă persoană? Îţi aminteşti de părinţi? „De ce să-mi fac ordine în cameră?” întreabă cel mic. Iar părintele răspunde „Aşa zic eu!”.
Părintele reprezintă o autoritate pentru copiii lor, iar mai târziu şefii şi şefele sunt autorităţi pentru ceilalţi angajaţi. În consecință, ei rostogolesc șefisme (boss-isme), adică porunci sau beșteleli. Să vină cu un discurs constructiv?! Mai repede se trag de șireturi ca să-și îndrepte postura.
Relațiile de muncă ce implică șefi sunt relaţii în care atât șefii, cât şi subordonații lor tind să repete tiparele de relaţie cu proprii părinţi. Adesea copiii creditează părinţii, deoarece strategia mentală a creditării (a avea încredere) s-a dovedit avantajoasă pentru supravieţuirea lor (din perspectiva evoluţionistă).
Însă, nu eşti departe de mintea unui copil, dacă vei crede o autoritate, doar pentru că ea afirmă cutare lucru. Un adult matur cognitiv va solicita dovezi, dacă are o miză într-un context potrivit (sensibilitate la context?), iar un alt adult (comunicatorul), de asemenea, matur intelectual, le va oferi. Iar dacă se bazează pe vorbe, recunoaște în mod onest. Visez cai verzi pe pereți, indubitabil!
Oamenii (chiar şi extratereștrii) pot declara orice le trece prin minte sau, altfel zis, orice se naște din excitaţia lor nervoasă. Sunt relativ liberi în privinţa exprimării. Indiferent de opinie, repet, dacă există o miză, vei solicita dovezi, iar comunicatorul, dacă nu e într-o ureche, neghiob ori rău intenționat, îţi va pune la dispoziţie dovezile. Iar orice explicație a dânsului rămâne doar o explicație, indiferent de emfază și numărul repetițiilor, până nu aduce dovezi potrivite cu enormitatea debitată.
După gradul de obiectivare, putem împărți dovezile în două mari feluri: subiective (percepții, declarații sau descrieri de experiențe personale) și obiective (înregistrări, înscrisuri, măsurători sau date empirice). Evident că cele subiective au per se cel mai minuscul grad de încredere,deși ele există din belșug. Celelalte necesită elaborare, observare și testare, măsurare sau cam ceea ce face omul de știință. Vestea bună e că și noi putem fi oameni de știință. Da, atâta vreme cât ne păstrăm o atitudine sceptică, culegem date și evaluăm dovezi și ne testăm teoriile (explicațiile) personale dar cu maximă grijă la tendința spre confirmare (confirmation bias).
Înseamnă că cele obiective sunt de încredere maximă? Depinde. Uneori, dovezile pot fi alterate în așa fel încât să susțină ceea ce vrea fiecare. De aceea, avem nevoie de două, trei surse independente și de peer-review (nu făcut de asociați interesați). Așa se petrece, de obicei, în comunitatea științifică. Motiv pentru care există apă caldă la robinet (mai rar?), curent electric la buton, antibiotice, vaccinuri, internet și laptop. Motiv pentru care există această civilizație în care avem norocul să ne fi născut și să trăim. Dacă te-ai fi născut acum o sută de ani… Merg să fac un duș și să contemplu acest scenariu.