Dacă ai un prichindel, cred că îţi aminteşti de perioada de ce-urilor interminabile. De ce-urile nu s-au încheiat. Cel mult s-au mai rărit ca urmare a unei educaţii de calitate prin care treci obţinând note, diplome şi certificate fără să fi învăţat a gândi sau cum anume să gândeşti. De câte ori nu te-ai întrebat „Cum se face că cei doi cunoscuţi ai mei se înţelegeau atât de bine şi totuşi au divorţat?”. Sau „De ce oameni educaţi apelează la astrologie pentru a-şi rezolva problemele?”.
Când încercăm să răspundem la asemenea întrebări devenim oameni de stiinţă intuitivi. Ne oferim propriile noastre explicaţii. Ne inventăm poveşti sau teorii prin care încercăm să înţelegem de ce partenerul pare distant şi de ce nu e mai tandru sau de ce te-a sedus şi abandonat, de ce locuitorii acestei planete nu i-au măsuri drastice pentru limitarea poluării, de ce educaţia în România nu are o calitate comparabilă cu a multor state europene, de ce D-zeu nu intervine ca să salveze mii de creştini confruntaţi cu un cataclism natural, de ce mama ta a fost sufocantă cu tine dar nu şi cu fraţiorul tău? Toate aceste teorii, povești sau explicații sunt create prin filtrul prejudecăților, stereotipurilor culturale, așteptărilor și valorilor personale.
De ce e important să avem teorii? Ca să înţelegem cum funcţionează lumea socială şi fizică. Dacă tu îţi explici anumite atitudini şi reacţii ale cuiva, atunci vei putea să faci predicţii. Ceea ce facem cu toţii, deoarece noi toți și alte animale au creiere care funcționează în baza unei codări neurale predictive. Acest tip de codare ne ajută să descoperim regularități în lumea din jur.
Spre exemplu, dacă el face ceea ce promite că face, atunci te poţi aştepta că odată ce a promis se va ţine de cuvânt, deoarece ai observat că atunci când oamenii promit, se țin de cuvânt. (Poftim? Wishful thinking?). Dumnealui a devenit predictibil în privinţa promisiunilor. Cu un aşa partener sau amic te simţi mai în siguranţă? Evident. Aşa e şi cu lumea fizică. Oamenii de ştiinţă fac din lumea largă un loc mai predictibil, adică mai prietenos.
În lumea socială, predicţiile sunt probabilistice. De exemplu, poţi prezice rezultatul acţiunii de a învăţa la examen. Dacă înveţi, e mai probabil să treci examenul decât dacă nu înveţi. Fără îndoială că există o probabilitate mult mai mică de a trece examenul fără să fi învăţat, apelând la niscaiva copiuţe sau, câteodată, la farmecul personal. Dacă te vei exprima cumsecade cu o persoană, e mai sigur că îţi va răspunde cumsecade, în baza principiului de reciprocitate socială, decât dacă te vei încrunta la ea. Dacă te vei prezenta la un interviu de angajare, purtând o ţinută impecabilă, probabil vei face o impresie bună, iar şansele tale de angajare să crească.
Înţelegi principiul? Bineînţeles. E la mintea cocoşului. Faci un anume lucru şi obţii un anume rezultat. Scopul testării ipotezelor este de a face predicţii cât mai precise despre felia din lume cu care avem de-a face. Ca să putem supravieţui şi funcţiona optim, trebuie să reducem incertitudinea din mediul înconjurător. O cale e să observăm secvenţele de evenimente şi să determinăm relaţiile dintre ele. Copiii (şi unii adulţi) învaţă rapid că ori de câte ori se smiorcăie, un adult va apărea (miraculos!) să-i ofere îngrijire; câinele tău învaţă rapid că dacă se aşează la uşă, îl vei scoate afară; de asemenea, tu înveţi cu uşurinţă că dacă nu eşti binevoitor cu partenera, nu mai primeşti sex, aşa că, faci unele eforturi binevoitoare, dar și tandre.
Determinarea relaţiilor predictive e importantă, deoarece ne oferă un oarecare control pe vieţile noastre. Procesul prin care determinăm aceste relaţii seamănă cu cel al medicilor care descoperă că o terapie chimică (și nu gânditul pozitiv și vizualizarea de lumini strălucitoare) poate ajuta un pacient cu cancer. De aceea, unele concepte tehnice din metoda ştiinţifică pot fi aplicate gândirii practice de zi cu zi.
Testarea ipotezelor stă pe umerii a doi giganți
Testarea ipotezelor presupune două tipuri de raţionamente. Cel deductiv şi, opusul său, raţionamentul inductiv. Ori de câte ori facem o inferenţă plecând de la o premisă generală (sau mai multe) şi ajungem la o concluzie specifică ne angajăm în gândirea deductivă. Invers, ori de câte ori facem o inferenţă plecând de la un caz specific (sau mai multe) şi ajungem la o concluzie generală, aplicăm gândirea inductivă. Ca să reţii pentru totdeauna, vei decola cu avionul de pe aeroportul Otopeni înspre cerul senin, larg şi cuprinzător. Pleci de pe pământ, de la un nivel concret şi specific, spre ceruri, adică spre un nivel mai general şi abstract. Apoi, invers, când vrei să aterizezi, nu vei ateriza aiurea. Din ceruri te întorci pe pământ, mai precis, aterizezi pe aeroport şi nu pe acoperişurile unor case. Vei intelege imediat de ce.
Trecând de la zboruri la lucruri mai serioase, raţionamentul deductiv e atunci când începem cu o asumpţie generală despre care credem că e adevărată. Folosim asumpţia pentru a ajunge la concluzii particulare. Dacă premisele sunt adevărate şi logica noastră validă, atunci concluzia trebuie să fie validă, dar și adevărată. (Validitatea și adevărul sunt noțiuni diferite). Apelând la un exemplu mundan, cunoaştem regula generală (asumpţia) că toţi oamenii au două picioare (iar extratereştrii au tentacule?). De aceea, putem conchide că psihologa, de la şcoala la care merge fiica ta, un om pe care nu-l cunoaştem, are două două picioare (superbe?) şi nu trei. (Cu excepția cazului unei babete cu artroză însoțită de baston)
Într-o formulare mai tehnică, începem prin a propune o explicaţie la un fenomen ori eveniment observat (teoria sau în engl. „theory driven”) din care derivăm predicţii specifice (ipoteze). Îţi propun o ilustrare a gândirii deductive aplicate unei cercetări empirice clasice în psihologie şi anume, teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger (1957). Teoria susţine că ori de câte ori avem două atitudini inconsistente sau contradictorii, vom experimenta o stare de disonanţă, care ne motivează la reducerea disconfortului prin modificarea unei atitudini sau comportamentului. În baza teoriei, putem deriva predicţia cum că oamenii care adoptă un comportament neplăcut pentru o mică recompensă, vor trăi o disonanţă intensă. Ceea ce îi împinge să-şi modifice atitudinea vizavi de comportament într-o direcţie favorabilă.
Această ipoteză a fost testată printr-un experiment devenit clasic în 1959 de psihologii sociali Leon Festinger şi J. Merrill Carlsmith. Cei doi au cerut subiecţilor să facă o serie de lucruri plictisitoare, monotone şi incomode (cum ar fi să împacheteze linguri sau să îndrepte cuie) timp de o oră. Apoi, subiecţii trebuiau să convingă alţi studenţi (participanţi la experiment) că sarcinile lor au fost amuzante, provocatoare şi plăcute. Ei erau recompensaţi cu o sumă frumuşică (în acele vremuri), câte 20 dolari. Alţi subiecţi au primit doar câte 1 dolar. În final toţi subiecţii au fost chestionaţi despre atitudinile lor reale vizavi de realizarea acelor sarcini. În baza teoriei disonanţei cognitive, care dintre subiecţi crezi că au declarat o plăcere mai mare, cei care au fost plătiţi cu 20 dolari sau cei plătiţi cu 1 dolar? Nu, nu aceia plătiţi cu mulţi bani, ci aceia plătiţi cu un dolar. De ce? Au trăit o disonanţă mai intensă decât cei plătiţi pentru aceleaşi sarcini cu mult mai mulţi bani. De aceea, şi-au redus disonanţa prin justificarea comportamentului, adică şi-au modificat atitudinea vizavi de sarcini. Teoria disonanţei cognitive a dobândit astfel suport empiric. În acest exemplu, gândirea deductivă i-a ghidat pe cercetători de la o asumpţie generală spre o concluzie specifică. În alte cuvinte, teoria lor (bazată pe propriile lor observații) a fost testată printr-un experiment științific (controlat).
Ce greşeli poţi comite pe această cale? Te poţi îngrijora de erorile (sau ororile, fiindcă mulți oameni n-au astfel de griji savante) din raţionament, pentru că ele sunt, din păcate, frecvente. Primul tip de eroare ţine de logica elementară care a devenit opţională şi aproape inexistentă prin multe şcoli şi facultăţi. Premisa de la care pleci ar putea fi eronată. Să zicem că boala mentală e echivalentul unei boli fizice. Dacă această premisă e corectă, atunci (logic) vom trata boala mentală ca o boală fizică, iar pacientul va urma tratamentul sub îndrumarea unui medic (psihologii clinicieni devin inutili şi ies din schemă), ceea ce se întâmplă prin multe locuri (psihologul clinician fiind, adesea, un sprijin auxiliar pentru medicul psihiatru). Dar dacă premisa e incorectă? Concluzia devine dubioasă şi trebuie reconsiderată (aceiaşi psihologi reintră în schemă). Consecinţele acestor raţionamente pot fi şi, adesea, sunt cu impact social, deoarece oamenii care gândesc astfel (când gândesc, desigur) sunt factori de decizie importanţi.
În al doilea tip de oroare, pardon, eroare, asumpţia generală iniţială e corectă, dar urmarea logică e greşită. Acesta e cazul argumentului circular sau tautologiei. Spre exemplu, „Oamenii pesimişti se aşteaptă la ce e mai rău. De aceea, oamenii care se aşteaptă la ce e mai rău sunt pesimişti”. Sau, într-o ilustrare religioasă, ne întâlnim cu următoarea logică tare ca piatra: „D-zeu există, deoarece scrie în biblie. Iar biblia e cuvântul lui D-zeu. De aceea, D-zeu există.”
Când facem observaţii particulare şi generalizăm în baza lor (extragem un principiu) se cheamă că gândim inductiv. Ca un exerciţiu simplu, urmăreşte, te rog, această serie de numere: 2, 4, 6. Care număr crezi că urmează? Simplu. De ce? Deoarece ai descoperit un principiu sau un tipar abscons în acea serie de numere. Gândirea inductivă ţi-a oferit rezultatul şi anume numărul 8 în baza secvenţei de numere pare.
Să luăm alt exemplu. Să zicem că ai observat că ori de câte ori vorbeşti în public (nu cumva e chiar cazul tău?), experimentezi palpitaţii, respiraţie dificilă, ameţeală, palme transpirate, gură uscată, nod în gât, greaţă şi o frică de moarte. De aceea, poţi conchide (prin inducţie) că suferi de anxietate de evaluare. Dacă realmente suferi de aşa ceva, sper că terapeutul tău nu încearcă o analiză psihologică până la mama şi tata. Cu tehnică cognitivă și expunere socială vei putea oferi discursuri publice fără să mai ajungi în pragul morții.
Cercetătorii aplică gândirea inductivă când creează sau elaborează o teorie. Iniţial, colectează date suficiente până când apare un tipar în aceste date. Astfel, ei formulează o explicaţie pe baza observaţiilor specifice. De exemplu, fizicienii în tentativa de a descoperi şi înţelege cum funcţionează realitatea sau fenomenele fizice, cum ar fi universul, în mod inductiv creează constructe teoretice precum gravitaţia, energia sau forţa. Ele nu există în sine, asemeni unor obiecte. Sunt constructe, iar cine crede că ele există acolo cade într-o simpatică eroare, numită, eroarea de reificare (obiectualizare). Simpatică, deoarece este aproape nota definitorie a discursului verbal impregnat, bineînţeles, de gândirea magică. Spre exemplu, să-i cresc stima de sine, zice terapeutul; are personalitate, se laudă un posesor de câine; am o bănuială sau mă încearcă sentimentul; observi obiectualizarea? Când faci obiecte (fizice) din concepte abstracte.
În acelaşi fel, psihologii aplică inducţia când creează constructe psihologice (precum mintea, personalitatea, inteligenţa sau motivaţia). Ai observat, bănuiesc eu, că unii oameni tind să se evalueze în termeni pozitivi. Ei se descriu pe ei înşişi ca valoroşi şi competenţi, se declară merituoşi şi încrezători; nu par excesiv de îngrijoraţi de ceea ce nu ar merge bine pentru ei şi îşi revin uşor după eşecuri şi frustrări; nu se simt cu uşurinţă ameninţaţi de criticism. Te poţi gândi că aceste atribute îi disting pe aceşti oameni de alţii. Cum putem să numim această categorie de atribute? Stimă de sine? Da, însă, poţi observa că ”stima de sine” nu a fost descoperită de parcă era pitită acolo ca o entitate concretă! Mai degrabă, este o invenţie sau o poveste elaborată inductiv care ne ajută să înţelegem mai bine observaţiile noastre.
Care sunt capcanele asociate cu raţionamentul inductiv? Una dintre cele mai întâlnite erori este saltul cu prăjina, pardon, generalizarea sfrijită. Ptiu, pripită! Îţi reamintesc că oamenii trag adesea concluzii pe baza unor cazuri particulare sau, mai tehnic, în baza unor eşantioane nereprezentative sau insuficiente. Spre exemplu, când un client e observat şi evaluat într-o primă şedinţă, terapeutul poate ajunge la o generalizare pripită şi pune un diagnostic clinic incorect.
În încheiere, îți ofer o listă cu alte erori ce mai pot apărea în raționamentele noastre de zi cu zi:
- Când ajungem la interpretări generale numai în baza amintirilor ușor accesibile. (euristica disponibilităţii)
- Când ignorăm informaţia statistică, cum ar fi mărimea eşantionului şi probabilitatea iniţială (neglijăm rata de bază).
- În mod selectiv (automat) ne orientăm către observaţii care ne susţin credinţele iniţiale (biasul de confirmare).
- Ignorăm sau reinterpretăm observaţii care sunt inconsistente cu credinţele iniţiale (perseverenţa în credinţă).
- Suprasimplificăm sau distorsionăm artificial fenomenele continue prin conceptualizarea acestora ca fiind dihotomice (gândirea alb-negru)
- Distorsionarea corelaţiei şi cauzalităţii (corelaţia care nu e cauzalitate)
- Confuzia dintre deducţie şi inducţie în funcţie de potrivirea cu circumstanţele.