Îmi este tot mai limpede. Sistemul de învăţământ, indiferent de nivel, ucide cu meticulozitatea unui asasin profesionist orice urmă de creativitate. Şi, mult mai grav, omoară o curiozitate naturală sau, altfel zis, perverteşte dorinţa de explorare. Nu e vorba doar de învăţământul nostru „ultraperformant”. Sigur, în alte state oamenii sunt constienti de acest “asasinat” si fac eforturi de schimbare. Pe la noi, deocamdata, se discuta in unele cercuri restranse.
În prezent, acest tip de sistem creează, cel mai frecvent, adulţi inclinaţi spre conformism şi uniformitate în atitudini şi comportamente. Adulţi, adesea, dependenţi de o autoritate, de la care aşteaptă instrucţiuni şi recompense ori sancţiuni (material sau psihologic) şi care tind să regreseze când alţi adulţi în poziţii de putere abuzează de funcţia de conducere. Aceşti adulţi, echipaţi, probabil, cu o bună inteligenţă analitică, nu ştiu să-şi regleze relaţiile cu şefii şi nici cei aflaţi în pozitii ierarhic superioare nu ştiu să-şi regleze relaţiile cu cei de la niveluri inferioare ierarhic.
Mecanismul psihologic care transpare din chiar felul de organizare al sistemului este unul simplu şi aproape evident. Însă, cred că experţii în educaţie fie neagă acest mecanism, dacă-l cunosc, din comoditate ori inerţie, fie nu-l cunosc, deoarece sunt ignoranţi în teorie psihologică de nivel ştiinţific aplicată în educaţie.
Este o educaţie, de care tu, cititor ai avut parte, bazată pe recompense şi sancţiuni (prin note şi mustrări) şi aproape deloc pe stimularea implicării şi responsabilizării sănătoase a elevului sau studentului în actul educaţional. Toţi învaţă ceea ce trebuie, ceea ce e dictat de sistem si mediat de profesori.
Ştii pe cineva care studiază ceea ce îi place, care învaţă la acea disciplină, pentru că el, ea a optat? Cunoşti oameni care învaţă cu plăcere? Elevi ori studenţi care se trezesc dimineaţa cu entuziasm pentru alte câteva ore de studiu?
După mintea mea, esenţa autonomiei-o nevoie fundamentală (modelul auto-determinării) constă în alegere şi dorinţa de explorare. Ştii pe cineva care optează ce anume să inveţe şi cât de mult să aprofundeze? Ştii pe cineva care îşi îndrumă studentul în acest sens?
Nu, întrucât sistemul nu e construit astfel încât să permită opţiuni sau alternative. De obicei, sistemul este rigid şi dogmatic. Este un sistem care livrează ceea ce trebuie ca studentul să înveţe. Nu are libertate de miscare intelectuală. Nu are mobilitate epistemică. Este inert şi inept presărat cu examene (şi verificări), aşa numite evaluări de cunoştinţe şi competenţe. Pe hârtie, întrucât aceste examene nu măsoară nimic. În cel mai bun caz, măsoară capacitatea mnezică şi, uneori, iscusinţa de tip copy-paste. Şi, în cazuri fericite, unele abilităţi cognitive de tip analitic (vocabular sau calcule matematice), în mod evident, nenecesare succesului în viaţă (pentru care n-ai nevoie de un vocabular impresionant şi nici de ecuaţii diferenţiale).
În acest sistem, orice student îşi consolidează o dependenţă infantilă de procesul instruirii. Cu guriţa căscată ca să primească păpica. Ei nu sunt îndrumaţi
să acţioneze autonom, să judece pe cont propriu, să fie creativi şi să opteze (nici nu au alternative viabile), urmărind scopurile alese. (nici nu au scopuri. Majoritatea are scopul de a scapa de scoala cu o diploma in buzunar)
Nici nu ar avea de cine. Nu există profesori pregătiţi pentru acest tip de educaţie. Iar dacă există unii ici-colo, sistemul nu permite o motivaţie 3.0 (cum o numeste Daniel Pink intr-o carte despre motivatie) sau motivaţia autodeterminării. Sistemul permite o motivaţie 2.0 – motivaţia de tip „morcovi şi bastoane”. Nu înveţi, ai luat bastonul pe cocoaşă şi când înveţi, primeşti morcovul. Aceasta e politica în învăţământ.
De altfel, avem o politică potrivită companiior şi instituţiilor în care vor fi angajaţi foarte mulţi dintre aceşti studenţi. Acest sistem regurgitează „semipreparate” următorului sistem, cel al muncii. Da, ca pe banda rulantă. Să ne înţelegem. Semipreparate dintr-o perspectivă strict psihologică. Prepararea nu are nicio legătură cu competenţele reale adecvate la piaţa de muncă.
În sistemul de nivel următor, proaspeţii absolvenţii, dacă au mare noroc sau conexiuni mutual-avantajoase sau doar pe rudenie, vor fi angrenaţi în munci bazate pe acelaşi principiu „carrots and sticks”. Aici vor învăţa să fie adulţi fie frustraţi, eventual, cârcotaşi, dar laşi, fie adulţi blazaţi şi conformişti – înspăimântaţi de posibilitatea concedierii. E drept, câţiva, foarte puţini dintrei ei, vor scăpa şi vor îndrăzni, nu fără sacrificii, să-şi creeze o identitate profesională cât mai autonomă într-o societate care încurajează un sclavagism mascat democratic instrumentat de personaje cu rang superior, câteodată, psihopate. Cei care vor rezista acestui sistem vor deveni la rândul lor şefi şi vor aplica, cel mai probabil, aceeaşi politică pentru următoarele tranşe de „semipreparate”, având „o stimă” deosebită pentru indivizi, care-şi afirmă autonomia, judecaţi ca obraznici, nonconformişti, prost crescuţi, tupeişti, mai nou, lipsiti de inteligenţă socială.
În condiţiile în care cercetarea ştiinţitifică din psihologie ne arată limpede că putem construi la studenţi o motivaţie 3.0 de ce sistemul nu se mişcă în această direcţie? O întrebare care, în mod evident (precum psihoterapiile care „sapă” după cauze), nu duce nicăieri. O întrebare mai potrivită ar fi „Ce măsuri putem lua?”. O întrebare la care tu, cititor, poţi răspunde în dreptul tău.
Cred că sistemul poate fi schimbat. Însă, el nu există fără oamenii din el. În pofida lui, mă gândesc că tu poţi construi fie la tine, fie la copilul tău o motivaţie 3.0, în esenţă o motivaţie bazată pe autonomie şi competenţe profesionale autentice.