Ți se întâmplă să te ”încurajezi” prin cuvinte ofensatoare? Oare chiar te ajută dacă te ”măgulești” prin etichete ca proastă sau handicapată? Crezi că ajută pe cineva la realizarea vreunui scop asemenea etichete verbale?
Te întreb deoarece am citit de curând un articol în care autorul preciza că Simona Halep, atunci când joacă (probabil și când se antrenează), scapă astfel de declarații pline de compasiune față de ea însăși (”Proasta naibii!”). În clasamentul WTA, dumneaei se află pe locul 2, ceea ce este o performanță uluitoare! Faptul că alături de numele dumneaei apare țara noastră mă face să mă simt mândru. Cumva, și eu, un cetățean neînsemnat din această țară (căpușată), figurez simbolic în acest clasament. Doar că nu agreez felul ei de auto-motivare. Nu mi se pare de nivelul unei sportive profesioniste.
Astăzi la orele 13.30 va avea meci cu Magdalena Rybarykova (28 WTA). Urmează din nou să se ”încurajeze” atunci când va greși? Sper că nu, întrucât am cunoștință de studii care ne arată cum vorbirea cu sine în registrul criticist/negativist nu îmbunătățește performanța. Oricât s-ar ocărî un sportiv (la el însuși) nu-și va crește performanța. Mai exact, genul acesta de vorbire nu corectează vreo eroare și nu-l așează pe traseul performanței. Are doar un efect de eliberare nervoasă. Rămâne un efect valabil și la antrenamente în relația cu antrenorul de la care probabil a dobândit acest obicei. De unde l-o fi deprins?
Da, să-ți vorbești prin injurii e un obicei care îți poate face viața amară mai mult decât ar fi cazul. Viața vine oricum și cu amărăciune. Tu ce faci? Sau ce-ți faci?! Mai adaugi și tu cu polonicul? Să te gratulezi cu injurii sau persiflări e contra-productiv. Asta ilustrează o atitudine în raport cu propriul sine (sau sinele intim)… de care? Evident, ostilă sau dușmănoasă. O personalitate cu încărcare pe fațeta ostilitate din factorul Nevrotism (modelul Big Five, pe care psihologii ar trebui să-l mănânce pe pâine) poate ajunge cu ușurință la o astfel de atitudine față de ea însăși. Și probabil nu doar față de ea însăși. Pe de altă parte, contextul social al competiției și performanței (de orice fel) predispune la asemenea atitudini mai ales dacă adăugăm ecuației personale fațeta motivației spre realizare (ambiția) din factorul Conștiinciozitate.
Se pare că atunci când greșești, percepția se alterează și te ”vezi” (cu ochii minții) drept inamicul tău. Iar când te descurci sau ai rezultate, te vezi ca prietenă. Și te iubești? ”Îmi place de mine și mă cred abilă doar când am succes sau îmi merge bine. Când nu, schimbăm foaia. Sunt proastă și un șut sub coadă îmi face bine.” Exagerez puțin, deși… Mă exprim ca și cum tu ești cazul descris. N-am de unde ști că nu manifești compasiune în urma unor influențe parentale aproape exotice (sau în urma unor tabere de meditație în care trebuia să taci cu zilele?!).
Asemenea gânduri rutiniere, aflate în subteranele minții, au un impact emoțional negativ și nu ajută pe nimeni la îndeplinirea unor scopuri importante. Sunt oameni care m-ar contrazice cu propriile lor experiențe. Totuși, asta nu schimbă cu nimic o atitudine bazată pe gândire alb-negru sau totul ori nimic. Nu schimbă nici motivația orientată pe performanță care nu întotdeauna e un lucru bun. Nu ajută pe termen lung și complică inutil viața psihologică. Și cu atât mai mult dacă persoana face sport profesional.
Nu întâmplător am scris ”profesional” și nu ”de performanță”. Ceea ce nu știu, se pare, antrenorii (dar ar trebui să știe psihologii sportivi) în condiția unui eșec, motivația performanței poate duce la efecte psihologice ca dezamăgire, neajutorare, amărăciune, regrete și chiar depresie. Consecința concretă constă în abandon. Și până la abandon ca urmare a emoțiile negative, o altă consecință e dopajul care e la îndemână în zilele noastre pentru un sport de… performanță!
Există dovezi empirice solide care ne arată cum vorbirea lăuntrică la persoana a doua pe registrul compasional ne poate fi un instrument de auto-control emoțional. Și cum auto-reglarea verbalizată în forul interior e asociată pozitiv cu succesul și bunăstarea emoțională. Putem face performanță și fără tiranie față de sinele intim, manifestată prin urlete și invective sau, pe varianta mai isteață, prin persiflări constante.
Ce are de învățat domnișoara Halep? Asta e așa ca pont gratuit pentru psihologul dumneaei. Chiar dacă ai înțeles deja, amintesc pentru posteritate. Să fie instruită (pe modelul conștientizării, curajului și iubirii) în vorbitul lăuntric cu compasiune în contextul unei motivări orientate mai mult pe măiestrie și mai puțin pe performanță (teoria socio-cognitivă a orientării motivaționale). Dar mai înainte, ar trebui să se abțină de la invective de orice fel. Eliberarea verbală a tensiunii nervoase e un întăritor pozitiv pentru chiar comportamentul exprimării. Comportamentul eliberării verbale fiind întărit pozitiv tinde să fie repetat data viitoare când greșește. Probabil ajută pe moment, dar nu pe termen lung. Iar asta va face diferența în performanțe pe o perioadă mai lungă de timp. (Nu l-am auzit niciodată pe Federer cu asemenea ”complimente”). Sigur, asta dacă nu se gândește la o retragere mai precoce și vrea să joace tenis și la 35 de ani. Tenis profesional, nu de performanță.