Înainte de întrebarea-titlu, n-ar fi mai simplu să trăim la un nivel superficial? Adică, pe un nivel hedonic? Da, ar fi pentru unii oameni spre deosebire de alți oameni, care simt nevoia de profunzime în viețile lor. Poate nu de la bun început, din tinerețea fragedă. Dar, deoarece viața îi confruntă cu evenimente dramatice sunt nevoiți să caute înțelegerea existenței umane dincolo de plăcerile/frustrările cotidiene.
Sensul în viață pare a fi un lucru vital, asemeni aerului, pentru unii dintre noi. Aceștia au încetat să creadă în sensurile oferite de ceilalți, grupul sau familia. Și au pornit în căutarea lui. Dar încotro? Să cauți ce anume? Ce e acela ”sens în viață”? Ce înseamnă să duci o viață bogată în sensuri?
S-ar putea să te ajute cartea celebrului Viktor Frankl („Omul în căutarea sensului vieții”). Dar, dacă n-ai timp s-o lecturezi, deși merită efortul, poți citi în continuare.
Probabil ai auzit că oamenii se sinucid din nefericire. Nope, oamenii ajung la sinucidere, deoarece trăiesc o profundă lipsă de sens(uri). Nefericirea nu face decât o calitate precară a vieții. Oricine (aproape) se poate obișnui cu ea, cu amarul, suferința, necazul și injustețea.
Existența unora dintre noi pare golită de… ? Sens și semnificație. Ultima nu e chiar totuna cu prima, dintr-o perspectivă psihologică. Sensul e echivalentul direcției, iar când privești o busolă și alegi să mergi spre nord, vei menține direcția busolei indiferent de ocolișurile din drum. Dacă ești cu mașina pe o șosea, vei păstra o direcție după cum se întinde șoseaua, dar având în vedere localitatea unde ți-ai stabilit să ajungi. Iar localitatea reprezintă scopul, nu sensul (direcția). După direcție te orientezi și îți stabilești scopul – unde vrei să ajungi. La nord-est nu vei ajunge nicicând, fiind o direcție, deși la Moscova (un oraș reprezentativ pentru oligarhia autocrată) , aflată pe direcția NE, poți ajunge în aproape 22 de ore de călătorie cu mașina.
Semnificația călătoriei la NE ca să ajungi la Moscova contează într-un fel personal pentru fiecare călător. Nu te angajezi la acest drum cu mașina decât dacă e important pentru tine să ajungi acolo. Și nu doar să ajungi, ci să călătorești cu mașina urmând această direcție. Probabil îți plac peisajele sau vrei să ”guști” din culoarea culturală a regiunilor prin care treci. Iată ce poate fi valoros pentru tine. Altcineva ar putea alege un același scop, deși să prefere drumul cu avionul, deoarece pune preț, să zicem, pe confort și timpul deplasării. Scopurile noastre pot fi (și uneori sunt) identice, însă direcția și metodele de a le atinge sunt inevitabil diferite. Iar semnificațiile atribuite sau poveștile despre călătorie pot fi, de asemenea, diferite de la un om la altul.
Închei poliloghia și trecem la părinți și copiii lor. Crezi că e ușor să crești copii? Doamne, ce întrebare! Nu este și, totuși, prezența copiilor aduce sens în viețile multor oameni. În primul an de viață, părinții roiesc ca albinele în jurul bebelușului. Orele de somn devin extrem de prețioase prin raritatea lor. Un părinte onest cu el ar putea recunoaște că nu e nicio fericire să schimbi pampers și să dormi câteodată. Iar dacă nu recunoaște, să privim la datele unor studii. Părinții europeni și americani declară niveluri semnificativ statistic mai mici la fericire, satisfacția cu viața, satisfacția maritală și bunăstarea mentală comparativ cu non-părinții.
Dar, fericirea nu e totul. Parentajul e o formă de dăruire, iar ”dăruitorii” au vieți încărcate de semnificație. Sunt oamenii care atribuie semnificații vieților lor (nu neapărat fericite) din ajutorul oferit altora – fiind ”dăruitori”, în timp ce alți oameni își extrag fericirea (nu neapărat semnificație) din rolul de ”primitori”. Cum legăturile sociale sunt importante atât pentru semnificație, cât și pentru fericire, tipul de legătură dăruitor-primitor contează. Să-ți petreci timp cu prietenii e important la fericire, dar nu la semnificație, în timp ce opusul e la fel de adevărat. Să oferi timp prietenilor și să-i ajuți e important pentru tine (viață cu semnificație), dar nu neapărat fericite. (studiul aici). Pe scurt, actul dăruirii poate ”injecta” sens și semnificație profunde vieților noastre. E și ceea ce vei afla din cartea domnului sus-amintit. Mai mult, vei descoperi nevoia de apartenență. Războiul e înfiorător, iar coabitarea în închisoare la fel. Cu toatea astea, unii oameni liberi se alătură, din păcate, grupării teroriste ISIS. Da, ea întărește legăturile dintre oameni și apartenența la un grup coeziv. Tu cărui grup aparții?
E o întrebare importantă dacă vrei ca viața ta să capete semnificație. Iar dacă nu aparții vreunui grup, te poți alătura unuia. Unul din motivele pentru care oamenii participă cu regularitate la sesiunile mele (absențele sunt rarisime) este pentru că am grijă ca nevoia de apartenență să le fie satisfăcută. (publicitate (de)mascată).
Însă, câtă vreme să aparții? Dincolo de grup, ești tu în relație cu tine însuți. Și ce faci? Îți frămânți gânduri în cap (și pe hârtie) sau cu prietenii despre misiunea vieții tale sau proiectele tale mărețe? Sper că nu. S-ar putea să ai nevoie de un țel. El e mai puțin despre ce anume exact vei face și mai mult despre cum ”vezi” ceea ce vei face (=viziune). ”Viziunea” e un termen adesea clămpănit (și atât) de unii. Deoarece, viziunea fără scopuri specifice, realiste și măsurabile rămâne exact o ”viziune” – o imagine în capul cuiva. Iar acum să-ți spun o povestioară celebră.
Era în anul 1962 pe când președintele Kennedy vizita birourile NASA. Întâmplător, nimeri peste un bărbat care spăla cu mopul holul. Președintele îl întrebă ce face. La care, bărbatul răspunse: ”Ajut un om să ajungă pe Lună”.
Asta-i vizuina, pardon, viziunea. El n-a declarat că spală podeaua cu mopul. Deși, nu e nimic greșit în asta. Viziunea e ceva aflat în viitor și care te energizează și îți concentrează acțiunile. Te angajează să aduci o contribuție lumii sau celorlalți oameni. Ai citit bine. Ea, Viziunea, e un fel de daimon lăuntric aflat în adâncul sufletului tău. Ea (sau el) te angajează pe tine (tot tu, da?) ca să acționezi în serviciul oamenilor. (Da, întocmai ca inșii de la Putere, niște bezmetici rupți de realitate).
Ai încetat să mai fii tu actorul de sub lumina reflectoarelor. Alți oameni (lumea) se află în scenă, iar tu contribui cu ceva la viețile lor. Totuși, nimeni nu-ți cere asta. E alegerea ta, adică nu vine dintr-o obligație de vreun fel, spre exemplu, ”Oh, am aflat de la Seramis că e bine să aduci o contribuție lumii. Așa că, ar trebui să găsesc una, căci altfel, sunt un om egoist!”. Din moment ce îți faci probleme, te asigur că nu prea ești egocentric (și fudul).
Indiferent unde lucrezi, există șanse bune să-ți poți redefini rolul tău la serviciu în așa fel încât să-i ”injectezi” o doză de semnificație profundă. La ce scop mai mare, dar conectat la oameni, contribui prin munca ta? Cum îmbunătățește munca ta viețile altor oameni?
Și din răspunsuri elaborezi povestea vieții tale. Îți reamintesc că creierul uman e mare amator de povești. Prin povești atribuie sensuri lumii din zorii speciei homo sapiens. Oamenii, posesori de creier (cu circumvoluțiuni variabile la număr), compun povești din aproape orice lucru mărunt. Noi toți, educați sau nu, facem asta constant.
Dan P. McAdams, azi la 62 de ani, predă psihologie la Northwestern University. Domeniul său de interes e psihologia personalității, mai precis, sub-domeniul psihologia narativă. E co-autorul unui textbook (familiar, desigur, studenților) ajuns la a cincea ediție cu titlul “The person: An introduction to the science of personality psychology” (2009).
Profesorul McAdams a creat un model al personalității (extensiv citat) compus din trei niveluri. Nu e momentul să elaborez, așa că, îți precizez doar ultimul nivel și anume, poveștile vieții sau acele povești care oferă vieții proprii un sens al unității, semnificației și scopului. Ele poartă titlul de ”identitate narativă” (în modelul ACT apare ca self-as-a-story). Profesorul McAdams a identificat o tendință sau laitmotiv în aceste povești pe care și le povestesc oamenii ce trăiesc vieți cu sens. Viețile lor au fost numite de dumnealui ”poveștile eliberării sau salvării” (”redemption stories”). Ideea de bază constă în aceea că povestitorul trece de la suferință la salvare prin experimentarea unui eveniment negativ urmat de unul pozitiv. Cel din urmă, pozitivul, e derivat din primul, acela negativ și, astfel, ”injectează” suferinței unele semnificații.
Multe povești și filme cu super-eroi conțin acest latimotiv. Viitori super-eroi au făcut o greșeală undeva în istoria lor de viață, care a dus la consecințe tragice, experiență ce i-a determinat să-și dedice viața unei cauze nobile. În schimb, acei oameni care experimentează lipsa de semnificație și sens obișnuiesc să-și spună alte povești. Nota lor comună e că tragedia (sau evenimentul negativ) nu poate duce la nimic pozitiv sau nu produce creștere. Nimic bun nu urmează după acel rău. Sper că nu e și povestea ta. Iar dacă este, sper să iei măsuri. Deoarece, poți schimba povestea lăuntrică asemeni unui scriitor. (Mai multe în acest articol)
Aici te poate ajuta și profesorul James Pennebaker, celebru pentru metoda descoperită și anume, ”expressive writing” (scrisul expresiv). Într-o serie de experimente, dumnealui a arătat cum doar 20 minute de scris povestea despre o situație ”x” timp de patru zile consecutive are puterea de a-ți îmbunătăți viața. (mai multe în cartea dumnealui ”Writing to Heal”, 2004; și nu, nu e vorba de catharsis).
Însă, chiar și având înțelegerea de aici, te poți simți un om mărunt (și sper din sufletul muritor că nu vrei să devii mare prin case, mașini, conturi, funcții și alte prostii gigantice!). Așa se poate simți viața, uneori. Ești concentrat și imersat cu totul într-un lucru, cum ar fi cariera sau relația romantică. Dar, nu ține decât o perioadă. Apoi, te poți trezi când ai pierdut jobul sau ai fost părăsit.
Poate fi, și adesea este, devastator. Viața continuă să curgă cu oportunități și evenimente, dar tu nu simți asta. Întreaga viață îți pare absurdă, goală sau fără sens.
Prin contrast, există anumite experiențe care ne pot oferi o emoție ”înfiorătoare” vizavi de cât de uimitoare și uriașă e viața în mișcarea ei. Ai ghicit? Da, emoția evlaviei sau venerației. Când eram copil obișnuiam să mă zgâiesc la cerul înstelat și să mă gândesc la imensitatea spațiului cosmic. Cred că experimentam evlavia. Uneori, se întâmplă și în prezent nu fără a visa la o călătorie spațială. Astronauții declară că vederea Pământului de la distanță în spațiu are efectul transcendenței. Și, dacă îmi semeni, poate îți dă ghes și ție când privești fotografia cu perspectiva Pământului aflat la depărtare în spațiul cosmic, deși suficient de aproape încât să vezi mingiuța luminoasă și albastră cu nuanțe alburii înconjurată de întunecimea vidului cosmic.
O soluție mai practică, cu șanse mari de a experimenta transcendența, e plimbarea în natură. De preferat ar fi pădurile și munții. Într-un studiu, avându-l ca autor pe Dacher Keltner, profesor de psihologie, derulat cu studenți de la University of California, Berkley, un grup s-a holbat la copaci foarte înalți (200 picioare sau aproape 61 de metri), iar un alt grup s-a zgâit la blocuri înalte. La testare s-a dovedit că aceia care s-au holbat la copaci au fost mai înclinați să ofere ajutor decât ceilalți din grupul de comparație. Oamenii cuprinsi de evlavie au trăit senzația unei importanțe diminuate, iar asta i-a făcut mai generoși. Au abandonat egocentrismul și au pășit în afara lor fiind mai conectați și mai atenți la ceilalți. Asta se cheamă transcendență, o experiență dorită cu ardoare de căutătorii spirituali, din păcate, foarte preocupați de ei înșiși și amăgiți cum că transcenderea e legată de planul astral și nu de cel cu oamenii din fața ochilor. (Mai multe detalii în acest articol).
Cum să faci ca să aduci profunzime vieții tale? Îți rezum, în final, ideile de mai sus:
- Distincția dintre sens/direcție, scopuri și semnificație. Semnificația elaborată în strânsă legătură cu binele altor oameni aduce împlinire vieții de zi cu zi (nu neapărat fericire).
- Actul dăruirii aduce împlinire (nu musai fericire) vieților noastre.
- Apartenența la un grup cu care ai interese ori valori comune.
- Viziunea asupra ocupației sau meseriei. Nu ștergi podele, ci contribui la călătoria spațială a omului. Viziunea personală conectată la oameni poate fi înălțătoare.
- Elaborarea unei povești personale eliberatoare sau inspiraționale în care tu ești eroul care învață din acele experiențe și evoluează psihologic/spiritual.
- Evlavia și transcendența. Prin contrast cu scara planetară (geologică sau cosmică), problemele tale sunt mărunte și insignifiante.
Câteva referințe de specialitate:
Glenn, N.D. & McLanahan, S. (1981). The effects of children on the psychological well-being of older adults. Journal of Marriage and Family, 43, 409–421.
Lucas, R.E., Clark, A.E., Georgellis, Y. & Diener, E. (2003). Reexamining adaptation and the set point model of happiness: Reactions to changes in marital status. Journal of Personality and Social Psychology, 84(3), 527–539.
McLanahan, S. & Adams, J. (1989). The effects of children on adults’ psychological well-being. Social Forces, 68(1), 124–146.
Powdthavee, N. (2008). Putting a price tag on friends, relatives, and neighbours: Using surveys of life satisfaction to value social relationships. Journal of Socio-Economics, 37(4), 1459–1480.
Twenge, J.M., Campbell, W.K. & Foster, C.A. (2003). Parenthood and marital satisfaction. Journal of Marriage and Family, 65(3), 574–583.