Cand nu ai nimic de zis, iti pui o poză. Cand ai ceva de zis, folosesti citate. Cand nu te intereseaza, redactezi referate ca sa zici totusi ceva, probabil pentru că ”trebuie”, deoarece nu merge sa pui poze sau citate (cand nu copiezi textele altora). Trist este ca aceasta practică te golește de substanță. Iar atunci când vei avea ceva de spus, vei rămâne mut sau vei trăncăni aiurea. Nu vei sti să formulezi acel ceva ce-l ai de spus. Si iți vei pune o poză, un link, un citat.
Mi se pare un fenomen cu larga raspandire printre actuali/fosti studenti. O vad ca deprindere semidocta care denunta refuzul lor intelectual de a contempla acele idei, elabora nițel in relatie cu ele si adauga cu incredere propriul comentariu. De ce n-ai incerca să gândești? Apoi să scrii câteva rânduri intr-un mic eseu redactat pe hartie (digitală/nu) sau doar in mintea ta. (e un ceva diferit de mictionarea verbala/scrisa la primul impuls de renunțare la balastul mental)
Vei zice că școala românească nu te invață. Așa e. Cu toți știm asta, insa inerția culturală a sistemului de invatamant cladit pe metoda referatelor (un termen comunistoid) e un fenomen dificil de strunit. Ține de generații.
El are radacini in urmatorul principiu psihologic. Profesorii se autopercep ca surse de cunoastere (bias ocupational – statusul de profesor intrupează invățarea și cunoașterea). De aceea, ei se exprima alambicat fiind prea destepti ca sa se exprime simplu, desi lucrurile stau pe dos. Cu cât ești mai deștept cu atât poti formula teorii si concepte complexe in termeni mai simpli.
Sunt mici șanse ca dumnealor să mai invețe ceva sau sa-si revizuiasca cunoasterea odată ajunși in posturile de profesori. Deoarece ca sa invete, ei ar trebui sa admită că nu știu. Or ei au invatat (la scoala) ca atunci cand nu stiu pot fi sanctionati. Relatia simbolica e antrenata din scoala:
ignoranta – greșeală – sanctiune.
Cand inveti, ei stiu bine că exista un mare risc de a greși. Iar greșeala e asociată cu…? Da. Prin urmare, in baza motivației apropiere-evitare, oamenii sunt mai inclinati sa evite sanctiunea socială asociată invatarii decât să se apropie de riscanta sarcina a invațarii. De aceea, se opresc din invățat fixându-se tot mai puternic in iluzia supra-increderii si competenței.
Ei, profesorii de azi (care predau fiicei/fiului tău), sunt foștii elevi adaptați la sistemul educațional in care elevul se dovedește un prost daca greșește sau nu stie cu reversul medaliei, e destept daca stie sau raspunde corect. Greșeala e sanctionată, corectitudinea e premiată. Profesorii predau studentilor (elevii inclusi) după același sistem. Iar relația profesor-student se derulează in același sistem de invatamant care promovează invățarea și cunoașterea continuă? Doar scriptic, fără acoperire in realitate, deoarece tarele psihologice (cu amploare culturală) de mai sus infrânează orice pornire si deschidere catre cunoastere.
Ca să-ți exprimi propria intelegere vizavi de un text ori discursul cuiva, in pofida titlurilor, inseamnă să depui efortul de aprofundare și să riști intrebari. Dar, interogatia e fatala certitudinii, ne avertizeaza filosoful american Will Durant (citatul favorit din ultima vreme). Cand certitudinea e ca tu stii din moment ce joci rolul de profesor sau de specialist (in ce vrei tu), sa ai indoieli ori sa risti intrebari pare o trebusoara masochista sau o criza de identitate.
Parca Aristotel spunea că marca unei minți educate inseamna sa te poti distra cu gândurile fără să fii de acord cu ele. Și nuanțez eu revelator, cum altfel, fără să le iei drept adevăruri. Pe de-o parte nu e un efort prea plăcut, iar pe de alta, nu e un risc acceptabil, așa că, mai degrabă eviți apelând la un referat care conține un rezumat al cunoașterii altora… și atât? Un referat e ușor de evaluat. E mereu același. La fel si multi oameni (nu cred ca te afli printre ei). Se mai cheamă mediocritate.