Acum câteva zile am văzut un reportaj pe Digi24 cu explicații, zice-se, științifice ale consumerismului. N-aveau nimic științific. Interviul era bolboroseală psihologizantă (și traumatizantă pentru mine) cu noțiuni precum adicție, nevoi compensate, neuroimagistică mentală (?), centrii creierului și altele.
Mi s-a părut dificil de urmărit firul logic, dar m-am lămurit, totuși, că românii suferă de adicție la consumerism și de personalitate borderline (da, pe cuvânt!). Faptul de a dispune de douăzeci de perechi de chiloți e consumerism sau nu? Am probabil adicție la chiloți, ca să nu mai zic de șosete. Conform cu interviul, noi suferim, deoarece pe vremea comunismului am fost abuzați prin deprivare de cele necesare. Mda, aici pare că a nimerit-o. Îmi amintesc cum umblam din primăvară până-n iarnă doar cu o pereche de sandale ori de teneși chinezești. Săream direct în niște ghete prin care intra apa ca într-un burete. Se cheamă, oare, deprivare? În prezent, am două perechi în care nu prea intră apa… decât dacă o torn cu paharul înlăuntru. O fi consumerism?
Dar, iată că acum, chiar și după treizeci de ani de la Revoluție, consumăm excesiv. Zice-se că ar fi compensator pentru deprivarea din trecut. Pare a fi o teorie de inspirație psihanalitică și care, dacă am înțeles bine, e vehiculată și de câțiva sociologi.
Explicația conține o eroare gravă de raționament psihologic. Se cheamă eroarea de corespondență. Să deduci intenția din chiar comportamentul observat. E un fapt, consumăm excesiv, dar nu mai mult ca alte nații, pe care îl putem observa și pe baza lui credem că am fost deprivați în trecutul comunist. E ca și cum observi cum un om halește cu viteză și deduci că a fost înfometat în copilărie. Te-ai gândit că e un ins pofticios sau gurmand? Să ne reamintim că avem întotdeauna mai multe explicații, deoarece oamenii se comportă în funcție de multiple cauze.
După mintea mea, ca să ne explicăm consumerismul autohton, trebuie să plecăm de la nivelul social și să ajungem, apoi, la nivelul de analiză psihologică și ne oprim, în final, la cel neurobiologic. (Pe cel cuantic îl lăsăm specialiștilor în psihologie cuantică). Facem asta prin întrebări corecte, adică acelea care leagă fenomenul de diferite aspecte ale societății noastre… din prezent. Nu, nu e vorba că națiunea noastră are trăsături de personalitate bordeline. Nu e nici despre abuzul și deprivarea din perioada comunistă, după cum ne informează domnul medic. Prima e o bazaconie, a doua o teorie de bun-simț emisă în baza erorii de corespondență.
La nivel social îmi vin în minte sărăcia și excluziunea socială din această țară guvernată, de la an la an, tot mai prost. Mai exact, avem traiul la nivelul subzistenței pentru o treime din populație, iar patruzeci și ceva la sută dintre noi trăiește cu salariul minim. Mai adaugă și că unul din doi români nu are economii pentru evenimente imprevizibile. Adică ne uităm la indicatori statistici, nu la cazurile din jurul nostru.
Și ce înseamnă consum în exces? Care e pragul peste care putem crede că a-ți satisface o nevoie/dorință devine ”exces”? Cinci beri pe zi să fie un consum în exces sau rezonabil? (Aici avem repere stabilite empiric și publicate pe site-ul NHS din UK). Există vreun prag în euro? Peste un miliard rezultați din consum înseamnă consumerism? Hopa, nu cumva economia țării e pe bază de consum? Creșterea economică din ultimii doi ani vine din consum. Să fi fost în exces? ”În exces” înseamnă peste ce prag?
Consumerismul e un tip de conduită de piață. Are o legătură strânsă cu capitalismul. Filosofia din spate pleacă de la premisa că e bine să consumăm, deoarece ne aduce fericire, dar și prestigiu social. Așa că oamenii cheltuie și consumă precum respiră aerul, de unde și motorul capitalismului în care banii circulă precum uleiul din motorul mașinii. Și ieșind din metaforă, ajungem la prestigiul social. Aici ajunși, observăm că nu orice fel de mașină îți dorești, ci una cât mai scumpă pe care s-o întreții cu mulți bani. Nu contează efortul tău financiar, ci doar prestigiul împrumutat prin asocierea eului cu o marcă de lux (teoria comparației sociale). Acest efect de preamărire prin asociere e întâlnit îndeosebi la aceia dintre noi care pun mare preț pe prestigiu și ascensiune socială.
Și dacă publicitatea te ispitește pretutindeni (aproape) cu reclame la bunuri și servicii, ce poți face tu? Se cheamă, în idiom psihologic, că ești amorsat aproape continuu, adică predispus prin expunerea sistematică la reclame să cumperi anumite produse (efectul de amorsare și simplei expuneri). Dacă nu dispui de bani, rabzi și când îi ai, probabil vei ceda. Repetiția sistematică a anunțurilor și mesajelor publicitare ne asaltează zi de zi auto-controlul.
Controlul eului pare o resursă finită (teoria epuizării eului). Dacă deja dispui de bani, având venituri lunare, nici măcar nu mai rabzi. Cheltui de la bun început și ai șanse să intri pe o spirală descendentă, denumită, dependență de cumpărături. Implicit, poți intra în depresie dacă nu cumperi noi și noi lucruri (sindrom de sevraj). Abia acuma te poți întreba dacă această dependență nu reprezintă o distragere de la gânduri și emoții dificile, ocolirea unei situații-problemă sau lipsa de scopuri valoroase.
Consumul excesiv ne-ar putea indica deficiență în controlul impulsului, iar asta în contextul în care mulți alți semeni cheltuie excesiv. Iată dovada socială, deci consumul excesiv e un comportament ”ok”. Spre exemplu, când îți iei trei case și zece ceasuri, dar folosești o casă și două ceasuri, pe lângă cinci perechi de pantofi de iarnă dintre care porți doar două toată iarna. Sau, cumperi mâncare de o înghesui în frigiderul supradimensionat. N-o consumi și arunci jumate. Toate astea par conduite în regulă. Deși, frecvența utilizării poate fi un criteriu prin care discriminăm între consum excesiv și consum cumpătat. De exemplu, nu lași lumina aprinsă într-o cameră unde nu stai sau în care revii peste o oră.
Ceilalți din jurul tău cheltuie… Înseamnă o altă presiune, cea socială, vizavi de care tinzi să te conformezi (teoriile conformismului și aprobării sociale). Ea se adaugă peste cea internă, ce ține de dorința sau impulsul tău de bază. Creierul caută noutatea, iar când o obține, simți fericire sau măcar împlinire. Ca să nu pomenim despre plăcerea ce ne însoțește la cumpărături având în minte recompensa ce urmează imediat.
Putem crede că oamenii cheltuie alarmant în căutarea fericirii, deoarece procurarea unor lucruri noi e asociată fericirii… de moment (teoria roții hedonice). Au disciplină? Nu prea, deoarece nimeni nu i-a instruit în gestionarea bugetului. Pe fondul traiului de la o lună la alta, care buget? Oamenii nu-și fac planuri dacă nu au cu ce. S-au obișnuit cu cheltuieli anticipate pe termen scurt.
În rezumat, avem efectul de priming și efectul simplei expuneri, teoria epuizării eului și controlul pe impulsuri, teoriile conformismului și aprobării sociale și teoria roții hedonice. Și nu, nu e un defect de caracter sau boală. Majoritatea, de sus în jos (de la oamenii de stat la cei de rând) cheltuie risipind banii, deoarece nu planifică pe termen lung, nu prioritizează și cedează ispitelor imediate. Pe scurt, nu au disciplină (și nu doar financiară). Nimeni nu-i învață și nu au modele, iar influența socială face conduita de shopping tot mai probabilă. Dimpotrivă, observăm contra-modele, oameni de stat, mici și mari, dar și VIP-uri care risipesc, pardon, ”investesc” acolo unde-i doare pe ei.
În final, cred că merită să reținem această idee. Acolo unde nu știm, scornim. Iar acela care scornește, dar pretinde că știe, cum se cheamă el?