Cu niște ani în urmă, parcă intr-o altă viață, aveam in posesie un autoturism marca VW Golf, o hardughie puturoasă cu motor Diesel. Întâmplarea (sau poate a fost un sabotaj?!) a făcut ca motorul să se inflameze incendiar. A făcut combustie spontană de la bateria prost montată intr-un anume service, unde am dus-o pentru reparații, mi-am explicat eu. M-am descotorosit de dânsa, o lighioană lacomă, care mă convingea de ”binele” leneviei pe patru roți.
Am inlocuit-o cu o bicicletă ”no name”. Sută la sută eco-friendly și (aproape) fără costuri. Era a treia. Pe prima bicicleta, cumpărată cu remunerația de la universitate (mă ocupam cu înscrieri), am vândut-o unui prieten din acele vremuri din cauza unor halbe de bere care mi-au supraîncărcat memoria de lucru. In vremurile studenției, obișnuiam să pedalez serios… in intervalele de timp când luam pauză de la shootere și alte prostii. Ca pentru mulți studenți de astăzi, studiul psihologiei era pe ultimul loc in a mea to-do list inexistentă.
Odată cu bicicleta, mi-am redescoperit treptat picioarele, ulterior plămânii în alte circumstanțe, pentru că inima era dată in grija unei iubite. Dar să revin. Picioarele au o istorie indelungată, incepută cu primele hominide bipede. Ardipithecus ramidis, de acum 4,4 mil. de ani, pare să fie hominidul cel mai bine echipat pentru bipedalism. Să-i transmitem reverențele noastre.
Adică, nu doar mi le privesc cu încântare, ci le mișc viguros de colo-colo. Nu neapărat pedalând, ci mult mai simplu. Mergând. Un fel de pedalat pe două picioare. Nu există o zi de la Dumnezeu fără să pedalez on foot minim 30 de minute (Bine, mai există câte una, rarisimă într-o lună). E regula mea și încerc să o respect. Sper s-o urmez chiar și la bătrânețe. Mai am și altele, dar nu vreau să te intimidez cu disciplina mea aproape cazonă. Fac parte, la nivel subtil, dintr-un grup ocult de oameni care practică coborâtul din troleu sau metrou cu două, trei stații înainte de destinație ca să meargă cu piciorul (dar și cu restul corpului) câte 5-10 km zilnic. Iar când imi scade toleranța la gravitație, mă ocup cu tehnici corporale de sucit, îndoit, flexat și întins alături de izometrie.
De câteva saptamani, m-am pus pe alergat gazele prin parcuri când și când, in special, când nu le găsesc prin lăzile frigorifice subformă de burgeri. Glumesc, evident, amintindu-mi de străbunicii mei (și ai tăi) genul homo, care obișnuiau să facă maraton de câteva ori pe saptamana. Plecau în cete la vânătoare de gazele și antilope și le alergau câte patru, cinci ore până aproape le cădeau în brațe, când nu cădeau ei în labele unor leoaice. Exemplarul cu cea mai grozavă condiție fizică era, bineințeles, favoritul ”leoaicelor”. Pe când acela cu cea mai slabă condiție fizică ajungea tot favoritul lor. Ai înțeles tu. Ce merită să reții e că antecesorii noștri (îndepărtați) erau bine echipați pentru alergarea de anduranță. Și tu, de asemenea. Dispui de un corp echipat (evoluționist) pentru mers și alergat pe distanțe lungi. Nu pentru șezut timp indelungat și nici pentru body-building excesiv.
Ca exercițiu de gândire contrafactuală, toate astea n-ar fi posibile, imi imaginez eu, dacă aș fi avut mașină. Să-mi ”montez” obiceiul mersului și, per total, al activității fizice, alegând nu mașina, ci obiceiul mersului (sau altor exerciții fizice)? In virtutea automatismelor, ce ar fi fost mai probabil ”să aleg”? Să-mi urc glutealii în mașină, spre exemplu, ca să ajung la hipermarket-ul aflat la o distanță de numai 20 minute, mers alene.
Dar am povestit suficient despre mine. Să trecem la tine. Ce crezi despre mine? :))
Studiile sunt clare în privința legăturii dintre activitate fizică și sănătate (fizică și mintală). Să înșir studiile care susțin efectele terapeutice, dar și profilactice, ale exercițiilor fizice ar fi (aproape) redundant. Tu poți reține că un minimum de activitate fizică cu intensitate ușoară spre moderată presupune 150 minute alocate săptămânal.
Totuși, se pare că nu e suficient să mergi la sală și să faci bicepși sau bicicletă de trei ori pe săptămână, dacă restul de timp e petrecut poponeț. La fel de clare sunt si in privința inactivității, mai exact, statul în fund(uleț) cu grăsimea și decesul. Timpul petrecut stând pe gluteali in absența activitatii fizice e asociat cu niveluri inalte de colesterol rău. Asta nu e vestea rea. Ia fii atentă!
Conform unui studiu publicat in ianuarie, se pare că statul pentru mai mult de trei ore zilnic e legat de 3.8 % din cauzele deceselor. Altfel zis, statul pe gluteali pare a fi responsabil pentru 3.8 la sută din totalul cauzelor de deces. Sunt date analizate pe 54 de țări printre care și România. Odată ce timpul petrecut jos e redus la mai puțin de trei ore zilnice, crește speranța de viață. Cu cât? Cu două luni, în medie. Mai adaugi 2 luni la speranța de viață, odată ce timpul de șezut in gluteali e redus la mai puțin de 3 ore pe zi? Carevasăzică, trăiești mai mult, dacă îți reduci timpul petrecut poponeț?
Mă întrebi ce e de făcut? Mișcare și cât mai mult timp de stat în cele două picioare, dacă ar fi să ne luăm după asemenea studii. Pentru schimbarea perspectivei, poți încerca și în mâini. Zilnic. Știu, mult mai simplu cu teoria, dar mai dificil cu practica. Dar, d-aia există știință psihologică.