Teoria psihologică populară despre minciună poate fi formulată așa: O persoană minte atunci când evită privirea, își frământă mâinile și se foiește pe scaun. Dead wrong! Aproape toată lumea, din Algeria în Argentina, din Germania până în Pakistan, crede în această populară teorie.
Cercetătorii au petrecut sute de ore privind la filmulețe cu mincinoși și onești. La fiecare vizualizare urmăreau comportamente specifice, cum ar fi un surâs, o clipire, o mișcare a mâinii, ca să distingă între manifestările asociate minciunii sau onestității. De fiecare dată când detectau comportamentul țintă, apăsau un buton și computerul înregistra răspunsul. Analizele ulterioare au permis compararea comportamentelor asociate cu minciuna ori adevărul până în cele mai fine detalii. Rezultatele sunt clare și nu susțin tertipurile din acel serial celebru ”Lie to me”.
Mincinoșii te privesc în ochi la fel ca oamenii onești. Nu-și încrucișează brațele pe piept, nu transpiră, nu clipesc și nu dau din mâini mai des și nici nu se foiesc în scaune mai mult decât persoanele cinstite. Ba chiar manifestă o foarte ușoară tendință spre nemișcare decât oamenii cinstiți.[i]
Oamenii nu se descurcă în detectarea minciunilor mai bine decât la nimereală, deoarece se bazează pe teorii populare care nu au nimic de-a face cu înșelăciunea. Astfel că escrocii, impostorii și șarlatanii prosperă în zilele noastre. În psihologia evoluționistă ei au fost denumiți free-riders, acei indivizi care profită de resurse fără să dea nimic înapoi. În triburile de homo sapiens, aceștia puteau fi mai ușor identificați ca astăzi datorită apropierii fizice și dimensiunii mici a grupului care permit supravegherea reciproca.
Omul se pricepe la minciuni atunci când știe că nimeni nu-l poate prinde, că doar ipocrizia e lipiciul societății, ne amintește un clasic. Ori în societățile moderne cu ușurință profitorul se poate face ”invizibil”. Totuși, același om se va comporta mai probabil cinstit când știe că e supravegheat de alți oameni. În același timp, ne iluzionăm că putem descoperi mincinosul sau escrocul.
Ca să nu ne mai iluzionăm, îți dezvălui secretul descoperirii mincinosului. Mai înainte de orice, detectarea de minciunele începe cu atenția concentrată pe semnalele din limbajul (para)verbal. Cele mai de încredere semne ale minciunii stau în voce și apelul inconștient la un limbaj anume. Deci nu în body posture și micro-expresiile faciale, după cum te instruiesc amatorii în psihologie de prin ateliere și filmulețe aiuristice.
Minciuna presupune efort coordonat în exprimare verbală. Cine poate urmări cu atenție declarația cuiva, are șanse bune să descopere unele indicii. Sperând că mă vei pomeni la următoarea acatiste, îți listez în continuare aceste indicii extrase dintr-o carte remarcabilă (X-file):
- Oferă foarte puține detalii-cheie sau le evită printr-o exprimare vagă, nespecifică sau care abate atenție de la subiect;
- Tinde să facă pauze în exprimare;
- Evită auto-referința, adică iau distanță de povestea mincinoasă prin exprimare impersonală;
- Tinde să ocolească descrierea propriilor sentimente;
- Își reaminteste detalii dubioase, pe care cei onești nu și le amintesc, exact când e necesar.
- Poveștile lui par mai puțin plauzibile, mai puțin logice, mai ambivalente și mai discrepante comparativ cu cele spuse de o persoană onestă.
- Manifestă o suspectă încredere în cele povestite.
Din acest moment faci parte dintr-un club select. Ai putea descoperi minciuna dintr-o simplă conversație. Deții o cunoaștere fundamentată științific de mare ajutor atunci când o combini cu un bun simț al observației și ceva perspicacitate. Te vei putea amuza, când n-ai ceva mai bun de făcut, urmărind declarațiile unor politicieni (și nu doar ;)).
[i] DePaulo, B. M., & Morris, W. L. (2004). Discerning lies from truths: Behavioural cues to deception and the indirect pathway of intuition. The detection of deception in forensic contexts, 15-40.