Când ai în fața un articol, o carte, un curs sau când audiezi o prelegere în contextul unui curs, atelier sau conferință, poți adopta un stil activ de gândire și formula următoarele interogații:
- Care e subiectul, dar concluzia?
- Care sunt temeiurile (rațiunile)?
- Unde sunt dovezile?
- Cât de solide sunt dovezile?
- Care sunt acele fraze sau cuvinte ambigui şi vagi?
- Exista valori şi presupuneri (premise) aflate în conflict?
- Există erori în raționament?
- Are exemple?
- Ce explicații alternative (sau alte cauze) putem oferi?
- Sunt, cumva, statisticile oferite amăgitoare?
- Ce informații semnificative sunt omise?
- Ce concluzii rezonabile sunt posibile?
Pe dos, poți adopta (și cei mulți asta fac fără să aibă habar) un stil pasiv de gândire. E ceea ce se cultivă cu predilecție prin școala românească. Ca să ai o imagine înălțătoare la ceruri, te poți gândi la un burete ce absoarbe apa. Buretelui nu-i pasă ce fel de apă absoarbe, dacă e murdară ori curată. Rolul lui de burete este să absoarbă orice fel de apă. Și asta face odată ce intră în contact cu ea.
Oamenii inteligenți (care gândesc profund – critic) nu sunt niște bureți. Ei sunt activi în gândire, nu leneși, obișnuiți să absoarbă informația ca pe apă. Obișnuiesc să pună întrebări ca să descopere (nu ca să încurce interlocutorul). Însă, pentru un stil activ ar trebui ceva educație în meta-gândire. La școli înalte, de o calitate superioară, se învață așa ceva. Să ne reamintim cuvintele lui Albert Einstein:
”We can’t solve problems by using the same kind of thinking we used when we created them.”