Acesta e un articol pentru aceia dintre noi terorizați de bunul simț. Cine nu are în echiparea proprie niște idei – forță sau cogniții/credințe de esență? Ele intră la narațiunea despre sine. Potrivit acesteia, cineva ar putea să creadă, spre exemplu, că e o persoană isteață foc. Ba chiar, și e o diferență, nu doar să creadă ci să fie identificată cu această convingere (she has a core belief, m-ar englezi un cognitivist de la fabrica cognitivă de terapeuți).
Din această identificare (core belief) pot prevedea (mai ceva ca Mama Omida) o consecință păguboasă. Ca persoana să nu suporte, adică să se frustreze amarnic, dacă o alta îi induce ideea că ar fi nătăfleață, nătângă sau cam proastă, îngrămădită, limitată.
Dar cui să-i placă o așa judecată? Iluzia superiorității ne face să ne credem nu doar deștepți, ci mai deștepți ca media (cu excepția persoanelor care au sindromul impostorului). Și ce înseamnă ”media”? Majoritatea (mai degrabă e mediana, pour les connaisseurs). Evident că tu (sau altcineva, mai puțin eu fiindcă sunt iluminat) te poți înfuria când cineva îți induce impresia că te califică la celălalt pol al inteligenței. Prin urmare, reacționezi, probabil, cu ostilitate, după care celălalt face la fel, tu răspunzi și mai ostil, celălalt și mai ostil și e gata războiul.
Așa se petrece cu orice altă convingere de esență. Cu cât suntem mai puternic identificați cu ele, cu atât ne simțim mai jigniți. Și, în consecință, căutăm răzbunare, deși nu toți răspundem cu aceiași măsură. Unele persoane, asupra cărora s-a pogorât duhul sfânt, sunt mai iertătoare. Pot trece ușor peste astfel de jigniri spre deosebire de alții care te-ar descărna dacă te-ar prinde neatent. Personalitățile (chiar și la mamifere, nu știu cum e la reptilieni) variază între tendințe iertătoare vs. răzbunătoare.
Jignirea are de-a face cu povestea despre sine, dar în punctele ei esențiale, adică acele convingeri cu referire la sine. Acestea seamănă cu corzile unui instrument muzical, cum le-ai atins se smiorcăie. Așa se întâmplă jignirea. Într-adevăr, nu de la orice persoană jignitoare, ci de la acelea cărora le-am atribuit pretenții/așteptări imperative (”Am pretenții, dom le, de la el”). Pentru că din convingeri și valori derivăm pretențiile. De exemplu, cineva poate pretinde că trebuie i se adreseze pe un ton calm și delicat.
Prin urmare, când avem pretenții de amabilitate de la anumite persoane, ba chiar de la instituții sau lumea largă și primim pe dos, în contre-jour, ne simțim, evident, jigniți. Așadar, ori de câte ori întreținem așeptări imperative față de oameni ne calificăm la olimpiada jigniților.
Ne putem, oare, simți și altfel? Sau cum să ne îngroșăm obrăjiorii?
Avem de sărit un hop atitudinal. Înseamnă două lucruri. Primul presupune o nuanțare a așteptărilor și renunțarea la registrul imperativ. Am și o surpriză mai încolo, dar deocamdată iată niscaiva sugestii: unii oameni se comportă amabil, alții se comportă ticălos; uneori oamenii pot fi neglijenți și mă pot jigni; aceiași oameni se comportă uneori cu răutate, alteori cu respect.
Al doilea lucru, mai dificil dar legat (cu funia) de primul, cine renunță la pretenția ca alte persoane să fie amabile are șanse bune de un obrăjior mai gros. Fiindcă, orice atac e doar în mintea observatorului. Mai puțin când nu e! Ba chiar e cu intenția de a-ți face țăndări stima de sine. Atâta vreme cât ai în posesie un sine (eu). Îți amintesc. Sinele e totuna cu narațiunea despre… Cu cât te ții mai tare de ea, cu atât suferi mai amarnic… și gratuit! Implicație e că dacă te agăți mai puțin sau iei nițică distanță, atunci sunt șanse să suferi mai puțin…
Cuvintele pot tăia în carne vie mai ceva ca bisturiul. Ripostezi când în joc îți e demnitatea, iar celălalt caută se te manipuleze prin culpe inexistente și judecăți false și contrafactuale. Astea-s din belșug în cultura neaoșă obsedată de beșteleala cea letală, că doar ți-o trage la ficați. Adopți un stil direct și onest și te manifești cu o serie de directe dreapta-stânga urmate de un șut la bullseye. Scuze, te exprimi cu fermitate vizavi de bullshit-ul dânsului ori dânsei.
Cuvintele bine alese și încărcate de emoție pot fi devastatoare precum un upercut meseriaș. Asta dacă n-ai de-a face cu un ins cu personalitate ticăloasă (deopotrivă bărbați și femei), adică un întunecat, un vampir energetic, după cum ne ”învață” folclorul. Despre cum să acționezi vizavi de acești inși, atrași de ierarhiile sociale ca moliile de lumină, am comentat prin alte articole.
Și acuma, surpriza anunțată mai devreme. Considerând principiul ”as if”, înseamnă să acționezi după modelul unei persoane unoffendable. Dar ca să ajungi la acest nivel spiritual (da!), trebuie să practici modestia și cumpătarea pe toate planurile și traversele existenței tale.
Tot din această practică face parte sfatul unui tâmplar și învățător din Galilea: Întoarce celălalt obraz. Ai rămas perplex? Mă contrazic? Da, m-ai prins. De altfel, te poți gândi și așa: La ce se poate ajunge dacă ai încasat o palmă, vei trage și tu una? Probabil urmează o alta din partea cealaltă. N-o fi, oare, mai înțelept să permiți încă una? Și urmărești, apoi, ce se petrece. Se căiește? Are remușcări? Vezi să nu fie prefăcute. Sau, dimpotrivă, te scoate pe tine vinovat și responsabil? Descoperi cu cine ai de-a face.
Asta nu înseamnă că vei rămâne să încasezi trei, cinci, douăzeci și nouă și să te faci că plouă. Adică stai să iei bătaie că doar e ruptă din rai. Întoarcerea obrazului nu înseamnă masochism și nu înseamnă nici acceptarea abuzului. Întoarcerea obrăjorului e o strategie de moment prin care eviți escaladarea conflictului având ca momentum rana narcisică pe care o simți. O simți și pui pauză. Ca să nu devii o cauză. Te oprești: STOP! Respiri adânc, apoi judeci, după care acționezi deliberat. Acesta-i AUTOCONTROLUL pe impulsuri și emoții, cel mai important ”mușchi” din corp și, totuși, cel mai puțin îngrijit.