Filosofia veche e mult mai de ajutor dacă vrei o viață bună decât sutele de cărți moderne de self-help. Cine vrea să afle cum poate trăi mai bine are multe de învățat de la stoici. Să-ți ofer câteva piramidoane cu înțelepciune de la dumnealor.
Evenimentele nu-ți fac nimic. Interpretarea lor te supără.
Știai asta? Nu-i bai, merită o reamintire.
Ai fost părăsită? Te simți tristă? Da, știu, urmează sfârșitul lumii. Ce părere ai dacă ai afla că dumnealui e un interlop traficant de carne vie? Te mai simți tristă? Nu prea, mai degrabă, te bucuri sau te simți ușurată. ”Doamne, ce bine că am scăpat!”
Care e evenimentul? Te-a părăsit, desigur, dar nu asta îți determină starea. Ci interpretarea ta atribuită acestui eveniment. Ce crede mintea ta despre asta?
Dacă ești concediată și tu crezi că job-ul tău nu face două parale, la care adaugi încrederea că-ți vei găsi un altul mai bun, te va ajuta această interpretare? Da, prin contrast, când crezi că a fost cel mai grozav job și n-ai încredere că vei găsi un altul măcar la fel de bun, atunci te vei simți descurajată, dezamăgită și aproape că-ți vine să-ți tai venele. Sună glumeț aici, dar viața poate lua o așa întorsătură încât un om echilibrat poate crede că tărie în acea interpretare dăunătoare. Emoțiile nu apar aleator, ci urmează tipare de gândire (și comportament) în relație cu situații specifice. Creierul învață permanent noi și noi relații între ceea ce crezi, simți, faci și situații concrete.
Albert Ellis s-a inspirat din filosofia stoică. El credea că la baza stărilor emoționale stau credințele iraționale. Data viitoare când experimentezi emoții negative, pariez că te vei întreba ce le-a cauzat. Intuitiv e să cauți cauzele. Însă, stoicii ne îndeamnă să privim (cu ochii minții) la cum gândim vizavi de acel eveniment (ce interpretare atribui acestui eveniment?). Apoi, să ne întrebăm dacă interpretarea e una rațională.
- ”Dacă rămân fără job, sunt terminată”.
- ”Dacă mă părăsește partenera mea, atunci îmi voi găsi o alta.”
- ”Dacă nu mai scriu pe blog, rămân fără clienți.”
- ”Dacă renunț la jobul ăsta (de cacao), n-am cu ce plăti ratele la bancă.”
Care din aceste variante pot fi evaluate drept raționale? Urmează să-ți revizuiește credințele (interpretarea); să afli dacă sunt (ori ba) corecte în raport cu realitatea. Spre exemplu, ”chiar dacă rămân fără job, mă pot descurca până voi găsi un altul.” Și nu uita să identifici cum anume concret te vei descurca. Osho-ismele nu cred că ajută decât pe moment. (Dar asta e tot ce ne trebuie, nu? Să fim în momentul ”aici și acum”.)
Într-adevăr, presupune efort cognitiv să identifici propriile interpretări ca apoi să le modifici, urmând să te comporți în acord cu noile credințe. Ai nevoie exercițiu zilnic, de dovezi și poate de validarea cuiva de încredere. Și câteodată nu e suficient pentru că în privința unor răni sufletești, rațiunea rămâne neputincioasă. Doar timpul poate vindeca ceea ce rațiunea nu poate.
Să controlezi tot ceea ce poți. Și să lași restul exact așa cum este.
Stoicii aveau pricepere la control și verificare. Dar nu erau obsedați de control. Când aveau o problemă de rezolvat, ei se întrebau ”Pot face ceva vizavi de asta?”. Dacă pot, trec la acțiune, iar dacă nu, atunci stau în liniște și mă ocup de altceva. Agitația și îngrijorarea duc mai degrabă la alte necazuri. Ele nu te ajută să rezolvi o situație problemă. Te ajută să nu mai vezi celebra luminiță. Creează o ceață psihologică de te rătăcești încât ajungi la psihologii care te conving (pe bani grei) că are de-a face cu părinții sau străbunicii. Dumnealor te afundă în ceață în așa fel încât îți trebuie ani de zile ca să ieși din ea,… dacă mai ieși.
Să o luăm încetișor (că ne vine mai ușor). Ai acuma vreo problemă? Dacă NU, atunci nu-ți fă una și nici nu-ți face griji (grijile nu-ți servesc la nimic). Când ești îngrijorată, recomandarea lor e să afli unde ”locuiesc” grijile în corpul tău și să le lași exact așa cum sunt. Apoi, treci la lucruri care contează. Dacă DA, atunci poți face ceva în privința ei? Dacă da, treci la acțiune. Cu îngrijorarea (sau ori ce simți ) procedezi ca mai sus. Dacă nu, la ce-ți servește îngrijorarea? Îți rezolvă ea problema? Poți controla îngrijorarea? Da sau nu, oricum vei trece la acțiune. Îți definești în termeni cât mai concreți ori specifici ce ai de făcut și treci la treabă. Observi nota comună?
Accepți totul. Dar fără a fi pasiv.
Cred că oamenii pot fi așezați în două categorii vizavi de acceptare. Unii o confundă cu resemnarea, adică înseamnă să renunți, să te predai oricărei situații. Ceilalți o înțeleg pe dos. Care e antonimul? Da, respingerea sau atitudinea negării. Nimeni nu recomandă negarea. E simptomul mistificării. Albert Ellis spunea oamenilor că ”ar trebui” n-are ce căuta în vocabularul lor, dacă vor o viață fericită. Orice imperativ merită să dispară din modul lor adresare. ”Ar trebui” înseamnă negare; înseamnă să respingi realitatea așa cum este la un moment dat, fiind cu rigiditate atașat (acaparat) de cea din capul tău.
- ”Ar trebui ca partenerul meu să fie tandru.”
- ”Ar trebui să primesc o mărire de salariu.”
- ”Copilul meu n-ar trebui să se poarte așa!”
- ”Prietena mea ar trebui să mă susțină.”
Respingi (sau negi) că partenerul tău continuă să fie distant și rece. Respingi că primești un mini-salariu și te simți descurajată. Respingi conduita copilului tău. Respingi că prietena s-a dat deoparte. Toată șmecheria e să strigi tot mai tare sau să te lamentezi de dimineața până seara cu istericale și expresii de smochină stafidită. Cine știe, s-ar putea să meargă de data asta.
Sănătos e să accepți că partenerul tău e rece și distant (un fel de calorifer), iar tu te simți neglijată (sau neiubită). Dar nu lași anii să treacă, deși ți-ai exprimat nevoia ta emoțională. E aici cu tine. Negarea și „ar trebui” laolaltă cu speranța nu vor schimba nimic. Nu înseamnă (sau?) că nu te poți separa de dumnealui și căuta un alt bărbat, mai disponibil afectiv. I-ai face și lui un bine. Există pe lumea asta și femei mai puțin calde, mai călii (fir-ar ea de căldură oferită cu țârâita!).
Problema e că avem așteptări imperative. Mintea crede că realitatea trebuie să arate după cum își dorește. Mintea răstălmăcește realitatea. Misiunea (imposibilă?) e să realizezi asta și să evaluezi rațional (critic) ceea ce răstălmăcești. Deschizi, astfel, alte oportunități pe care nici nu le concepi în acest moment.
Pe scurt, data viitoare când lucrurile nu merg cum vrei sau cum te aștepți, nu mai nega (respinge) realitatea. Sănătos e s-o accepți. Apoi, te întrebi dacă ai control pe ea. Dacă poți face ceva, atunci faci. Dacă nu, te chestionezi ca să-ți verifici credințele (ce gândești despre) vizavi de eveniment (situație), fiindcă, după cum ne avertizează Seneca, ”Suferim mai adesea în propria imaginație decât în realitate”.
Până aici, ai aflat cum poți lua viața în piept, adică așa cum vine peste tine. Ce poți face ca să-i crești calitatea de zi cu zi? Iată câteva sugestii.
Să alegi să fii învățăcelul cuiva.
Tot ce ai aflat mai sus se întâmplă în capul tău. Am scris mai multe articole despre asta. (Ofer și sesiuni de grup ACT). Dar mai e ceva. Ca viața să fie mai bună, merită să învățăm de la alți oameni ca să nu trecem, la rândul nostru, prin încercările lor, irosind ani buni din viață. Mă refer la modele de rol sau mentori. Pentru mine, unul dintre ei, plecat nițel definitiv, este Seneca care ne sfătuiește așa: ”Câtă vreme trăiești, continuă să înveți cum să trăiești”.
Contempli ziua ce urmează și cea care a trecut.
Tot Seneca ne sfătuia că ”Odată ce te-ai decis să trăiești, vei număra separat fiecare zi ca și cum e o viață separată”. Ca viața ta să capete semnificații, îți vei cultiva disciplina contemplativă. Înainte de începerea zilei, meditezi la ceea ce urmează să se petreacă peste zi. Încerci să anticipezi cum se va derula ziua. Apoi, seara, înainte de culcare, reflectezi la cum a mers ziua și la ce poate fi îmbunătătit. Stoicii nu credeau în perfecțiune. Ei considerau că oricine e un proiect în derulare. Mereu vom putea fi mai buni.
Prețuiește ceea ce iei de la sine înțeles.
Știm bine din cercetări psihologice-reper că oamenii au un set point genetic al fericirii. E un baseline la care revenim după oricare experiență intensă. Ne adaptăm la orice eveniment sau situație, produse sau servicii. De aceea, e mai inteligent să ai o excursie scurtă în locuri exotice sau, mai exact, până aproape de pragul obișnuirii. Pe multe altele, lucruri mărunte de fiecare zi, le luăm ca ”normale”, uitând să le apreciem. Ne obișnuim cu orice (aproape) încât nu mai vedem în ce fel contribuie la binele zilnic. De exemplu, faptul simplu de a răsuci o manetă și primi apă caldă. Ca să înțelegi, te poți gândi cum ar fi să nu le ai. Cum ar fi dacă nu ți-ai fi întâlnit partenerul? (mai bine? Hihi!). Cum e când rămâi fără apa caldă sau fără apă rece?
Ajunși la final, să recapitulăm înțelepciunea filosofilor stoici:
- Evenimentele nu te supără. Modul în care gândești despre ele te supără.
- Controlul nerealist și excesiv alături de îngrijorare sau martiraj nu oferă nimic. Controlul realist și ignorarea restului îți vor oferi totul.
- Acceptarea nu e resemnare sau pasivitate. Ci acțiunea pornită în baza unei relații corecte cu realitatea de la un moment dat.
- Cine privește lumea cu ochi inocenți și învață de la mentorii aleși, acela se va înțelepți sau/și va trăi bine.
- Contemplarea de fiecare zi. Anticiparea și reflecția asupra ce a mers și ce poți face diferit în altă zi reprezintă un ritual.
- Un act de prețuire e atunci când iei drept extraordinare lucruri (oameni/situații) ce reprezintă ”normalitatea”.