Creierul uman e organul specializat în învățare. Are două moduri de învățare: empiric și rațional, de unde și două mari curente de filosofia cunoașterii, empirică și rațională, niște enigme pentru studenții la psihologie.
Învățarea experiențială ține de nivelul primitv sau de bază al creierului în privința învățării. E o învățare susținută prin întăritori pozitivi și negativi (asociativă și operantă, cum apare în idiomul behaviorist). Cine rămâne la acest nivel de învățare, se alege cu o consecință ușor de observat. Creierul, ca să stabilească tipare în relație cu natura, ”pariază” (ghicește probabilistic) pe două reguli:
- contiguitate temporală și
- generalizarea stimulului.
Prima e atunci când evenimentele se succed la mici intervale temporale, iar asta are impact asupra sistemului nervos. Face urgent o legătură sau o asociere între ele. Apoi, prin procesul generalizării, cine a învățat să evite, de exemplu, un obiect încins, care i-a cauzat durere într-o întâlnire anterioară, va învăța că orice obiect aproape similar provoacă durere. Se întâmplă fără nevoia unui raționament, unor cuvinte sau înțelegeri. Asimilăm rapid ”cunoașterea”: nu atinge ”fierbinte” – provoacă durere. În idiomul tehnic se cheamă ”evitare experiențială” însemnând că individul evită acea experiență dureroasă, neplăcută ori dificilă prin niscaiva strategii: distrage atenția, ocolește acea situație particulară, analizează excesiv (reverențe psihanalizei!), abuzează de hrană și substanțe psihotrope.
Cauzalitatea e detectată de creier pe baza regulii de contiguitate temporală. E valabil și pentru experiențe pozitive. Iei siropul sau pilula și durerea trece. Atribuim dispariția durerii luării pilulei sau siropului. Și, evident, conchidem că medicamentul și-a făcut treaba, deși probabil nu conține niciun ingredient activ. În acest fel, mulți oameni ajung să creadă în medicamente homeopate și în practici terapeutice vrăjitorești.
Valoarea pentru supraviețuire e evidentă. Dar, totodată, limitează comportamentele. Numai să-ți imaginezi o multitudine de situații de care te ferești, deoarece ți-au provocat durere. Fie durere, fie plăcere, ești legat (cu funia biologică) de experiențele prin care treci.
Crezi că te poți dezlega cu rațiunea, adică prin învățare intelectuală? Exact asta face o intervenție psihologică bazată pe teorii psihologice corecte. Te invită să utilizezi rațiunea ca să te dezlegi de funie și să-ți extinzi comportamentele. Dacă până ieri evitai, acum, odată ce operezi rațional asupra problemei, poți aborda acea situație particulară. Contribuie la suplețea psihologică (flexibilitate psihologică) cu condiția ca intervenția să fie bazată pe teorii și concepte științifice corecte. Să vedem câteva: învățarea comportamentală, învățarea social-cognitivă și eficacitatea sinelui, afirmarea și determinarea sinelui, evitarea experiențială și altele. Da, știu, fiecare școală de psihoterapie oferă propriul model de intervenție. Dar, majoritatea lor nu sunt conectate la știința psihologică, fiind construite pe baza unui amestec de concepte pseudoștiințifice și revelații verificate pe studiile de caz ale fondatorului și asociaților acestuia.
Dacă pe acea cărare un câine a fost lovit, data viitoare o va lua pe alt drum. Câinele știe instinctiv să evite durerea asociată acelui drum (a învățat via experiență).Te invit la un exercițiu de imagine, ptiu!, de imaginație. Pune în loc de acel câine un om care are nevoie să o ia pe acel drum… Cât de mult îl poate ajuta rațiunea? Să înțeleagă cât mai clar că acel drum e important, deoarece e drumul care-l duce ”acasă” (adică are un scop valoros). Această înțelegere operează ca motivație de pornire pe acel drum. Recompensa lui se află la capătul drumului.
Asta a fost tot, dincolo de această rațiune e acțiunea (sau conduita). Spre deosebire, un câine va continua să evite drumul asociat durerii. Un om, echipat cu autocontrol și rațiune, poate alege să-și confrunte emoția dureroasă. Însă, confruntarea e fără luptă, fără negare; ar fi și absurd. Învață să accepte puțin câte puțin în timp ce își continuă drumul în viață.