După cum ți-am promis, iți scriu despre motivele pentru care terapia cu palavre funcționează. Când funcționează. Mai înainte iți reamintesc de întrebarea, la care am răspuns parțial data trecută, ce face ca un dialog să fie terapeutic. Nu de altceva, dar, odată ce nimerești într-un cabinet, să ai știința prin care să diferențiezi între dialogul non-terapeutic și cel terapeutic.
Să reformulăm. Cum poate dialogul să te vindece? Vindecarea e un termen folosit aici în sens larg. Dacă ai o problemă de relație cu partenerul, dialogul te poate ajuta (vindeca) să găsești soluții. Mai exact, îți poate facilita vindecarea. Tu ești acela care vei acționa la fel cum tu ești acela care ia un antinevralgic pentru o migrenă inopinată.
Uneori, chiar dialogul cu tine, însuți, poate fi vindecător. Alteori, înnebunitor. În unele situații, vei avea nevoie de un partener în carne și oase care te poate asculta fără să te judece și fără să-ți spună ce ar trebui să faci. Să te accepte și să te respecte exact așa cum ești. Te asigur, e lucru de mare preț. Mai ales, că această calitate se cultivă în timp și cu vârsta. Această calitate sau, mai bine zis, atitudine poate fi terapeutică. Ca să fim mai preciși, contribuie și ea la dialogul terapeutic.
Mai adăugăm și căldura afectivă sau fondul cald al relației. Cuvintele sunt folosite într-o tonalitate caldă sau blândă. Nu ascuțită, mormăită, repezită, scheunată sau lătrată. E componenta paravertebrală din limbaj.
Apoi, desigur, cuvintele în sine ca unelte lingvistice cu diferite funcții. Descrii, clarifici, analizezi, sintetizezi, compari, evaluezi și reformulezi, apoi identifici soluții. Pe de altă parte, poți alina, incuraja, stimula, aprecia și maimuțări (hai, fii serios!), valida experiența persoanei asistate psihologic.
Într-o definire personală, dialog terapeutic e atunci când apelezi la o muțenie catatonică numită ascultare activă (de tip Rogersian?). Iarta-mă, e atunci când ții o lecție de viață elevului din fața ta. Ptiu, e atunci când apelezi la prescripții morale precum popa la canoane. E atunci când flirtezi cu clienta (sau clientul), care-ți pare îngrozitor de sexi. Fir-ar ele de cuvinte! La uneltele lingvistice, invitând la contactul conștient cu experiența, dar nu fără o examinare rațională, creând un climat afectiv pozitiv (de încredere, incurajator și cald, da e foarte cald), ca să facilitezi unei alte persoane (1) adaptarea cu succes la personalitatea ta șarmantă, ptiu, la anumite situații ori evenimente și/sau (2) ”înflorirea” ei.
După cum spuneam, e o definire personală în care includ două componente (aparținând unor concepții diferite) contactul și acceptarea experienței (mindfulness) cu acțiuni eficiente, alternativ cu distanțarea psihologică față de ele. E drept, că mișcarea fluidă între contactul și acceptarea experienței psihologice și strategii de schimbare (via modificarea cognițiilor și inițierea unor comportamente eficiente) urmează o dialectică care mă fascinează. Cred că și bunicuța Marsha Linehan a fost fascinată de combinația fericită de mindfulness și strategii behavioriste. Ea afirma așa: ”Acceptarea e singura cale de a ieși din iad”. Deoarece, chiar a fost in iad. Bunicuța are 68 de ani si e terapeut și cercetător la University of Washington, când nu e Zen teacher (serios!); uite-o aici, povestind despre terapia comportamental-dialectică, iar dacă vezi clipul vei înțelege de ce o numesc bunicuță.
Să continuăm cu motivele pentru care o terapie cu palavre poate funcționa. Dacă vrei, poți citi de la sursă. Mă refer la Monitor on Psychology unde a fost publicat în octombrie 2011 articolul Psychotherapy is effective and here’s why. Iată, în continuare, de ce:
- Relația terapeutică.
- Tratamentul adaptat pacientului.
Acesti doi factori joacă un rol cheie, dacă e să ne luăm după Bruce E. Wampold, profesor de consiliere psihologică la University of Wisconsin–Madison (uite-l aici și, intr-un clip video, aici). Cine e personajul care cultivă relația și adaptează tratamentul? Un bun terapeut. Pe dumnealui il evaluăm ca fiind bun (competent) atunci când:
- Are abilități interpersonale sofisticate.
- Construiește încrederea, ințelegerea și credința clientului în tratament.
- Are o alianță cu clientul.
- Are un plan de tratament care e flexibil.
- Oferă speranță și optimism (optimism realist, nu Pollyannic); am lucrat cu clienți deprimați de evaluările fostilor terapeuți.
- E constient de trasaturile clientului in context.
- E reflectiv.
- Se bazează pe cele mai bune dovezi oferite de cercetare (înseamnă evidence-based practice).
- In mod continuu se îmbunătățește prin dezvoltare profesională.
Nu sunt visate de mine azi-noapte (am alte vise mai interesante). Ele provin din cercetările domnului Bruce Lee, pardon, Wampold, un nene cu ”greutate” în zona ” The Great Psychotherapy Debate”. (da, da, există și o carte, a doua ediție rev., publicată anul trecut).
Toate acele aspecte fac ca un terapeut să fie bun, iar un dialog să devină terapeutic in contextul ajutorului psihologic profesional. In plan practic, poate ajuta realmente un potențial client, in loc ca acesta să arunce cu banii pe fereastră (în curtea terapeutului).