Până și în prezent, după mulți ani de terapie psihologică cu care mi-am dresat ”maimuțele” din cutie, tot mai am maimuțe, pardon, conexiuni dificile prin minte (poți citi ”creier”). Una, care mi s-a dezvăluit recent, e între lectură și obligație. Mintea a creat, în baza unor experiențe negative din anii de școală, o regulă, un imperativ din lectură. ”Trebuie să citești zilnic și mult” îmi comandă Mintea. O altă parte din mine refuză să urmeze comanda, se opune, se revoltă și gata conflictul. În consecință, citesc adesea din obligație și mai rar din plăcere, dar niciodată suficient în raport cu timpul liber pe care îl am la dispoziție din belșug. O bună parte din timp se duce în tăiat de frunze la melci.
Mă laud cu o fire ambițioasă, da de unde! Cel mult am niște fire de ambiție rătăcite prin țesătura ”easy going”. Revenind la experiența de școlar, realizez, astăzi, că orice presiune din partea cuiva îmi activa impulsul de revoltă. La fel simt și astăzi. Unii ar putea comenta că am probleme cu autoritatea. Așa este, mă înfurie când cineva îmi dă comenzi (și mă amuză când încearcă să mă manipuleze). Cu greu pot suporta autoritatea cuiva și doar dacă am încredere că e rațională și amabilă. Pe când eram un rahat cu ochi, mă comportam compliant, dar de ochii și grija altora că doar aveam o imensă nevoie de acceptare. Înlăuntrul meu mă împotriveam. Fără vreo manifestare exterioară, refuzam să mai fac treaba sau, cel mult, o făceam superficial.
Nu toți copiii și adulții sunt asemeni mie. Doamne ferește! Alții pot fi complianți, că așa simt dinlăuntru, și harnici cu treburile lor. Însă, toți oamenii, adulți și copii, reacționează cu rezistență, în măsuri variabile, când percep amenințări la propriul liber arbitru (teoria reactanței psihologice). Da, chiar și copiii au așa ceva. Și lor le place, în mod natural, să poată alege. Impunerea autorității prin încălecarea liberului arbitru poate fi păguboasă. Activează rezistența lăuntrică și încăpățânarea de a face exact invers. Drept urmare, o experiență, cum ar fi lectura, poate fi rapid asociată cu emoții negative. Ulterior, ca să evite emoția neplăcută, kinderul va încerca să ocolească situația cititului, preferând, de exemplu, filmele și jocurile. Nu mai citește, nu mai simte emoția negativă, ba dimpotrivă, simte desfătarea filmului și incitarea jocului video. Mai sucește-l tu, acuma, spre lectură! Asta da provocare pentru un părinte. Mai repede aș dresa un tigru bengalez.
Cu ușurință, creierul cuplează emoții negative la experiență. Suntem predispuși la negativism, un fel de instinct ce distorsionează percepțiile (bias cognitiv). Lectura, scrisul, calculul, sistematizarea, planificarea, problematizarea (!), urmarea unor reguli sau controlul impulsului, sunt operații mentale anevoioase, per se, dacă le mai și asociem stări negative, ajung probabil compromise. Nu mă miră atunci cum se desfășoară marile și micile proiecte din această țară dacă în funcții de decizie ajung inși cu funcții cognitive deficitare (ce mirare!). Sunt acei inși despre care comentăm că au trecut prin școală ca gâsca prin apă.
Un factor cu greutate este, evident, instruirea școlară, mai exact, atitudinea instructorului și climatul socio-afectiv pe care îl creează în situațiile de instruire. În aceste privințe (dar și altele), școala românească se află, în varianta optimistă, la cincizeci de ani distanță de școala suedeză sau daneză. Adică funcționează ca școala suedeză de acum juma de secol. Un altul e disciplina orientată pozitiv de acasă, din familie. Să fie fără normare excesivă, cu reguli aberante, multe, complicate și scornite pe loc și unde accentul ar trebui să cadă pe comportamentele dorite, nu pe beștelirea/critica celor nedorite. Sensul unor reguli (și regulamente) e să sprijine creșterea, disciplinarea și bunăstarea. Ele nu sunt făcute ca să-i fie viața părintelui mai ușoară. Iară excesul de autoritate este, ce să vezi, păgubos, având un impact de termen lung greu de anticipat.
Disciplina nu e pentru liniștea părinților, ci pentru exasperarea lor. E pentru modelarea (dar nu cu forța!) la puiul de om a unor abilități cognitive (și sociale) precum controlul pe impulsuri, planificarea și urmarea unor reguli. Îmi par lucruri dificile pentru mulți dintre noi, ajunși la vârste adulte probabil asemenea firelor de iarbă. Am ieșit, de curând, cu mașina la o plimbare mai lungă. Am redescoperit, cu uimire, că limitele de viteză (normarea vitezei în trafic) sunt opționale pentru majoritatea șoferilor. Sunt aceste limite opționale? Nu, sunt obligatorii, conform codului rutier. Excepția dubioasă era sus-semnatul (alături de alți câțiva non-conformiști) care le respecta încercând să concureze cu melcii de după ploaie spre disperarea grăbiților (la înmormântare?). Excepția și norma se inversează dacă ne mutăm, de exemplu, în Germania. Există și aici grăbiți și vitezomaniaci (care riscă amenzi usturătoare), dar cei mai mulți din trafic respectă limitele, circulând încolonați și păstrând distanța de siguranță unii de alții. Însă, Die Polizei își exercită cu zel (și resurse) rolul de autoritate publică, mai exact, de a proteja siguranța în trafic.
Ca să ai disciplină în trafic sau oriunde, ai nevoie de persoane și instituții cu funcții de autoritate. Dacă nici persoanele, nici instituțiile nu sunt puternice, autoritatea și, implicit, disciplina ajung niște mofturi. În aceste condiții, ce scopuri mai putem îndeplini?!
Disciplina e podul dintre scopuri și realizarea lor, ne învață cele trei broscuțe țestoase din imaginea de sus (au fost, probabil, la un seminar motivațional ținut de Jim Rohn).