În folclorul psihologic se poate întâmpla să întâlnești conceptul medical ”somatizare”, un concept tare îndrăgit în lumea pestriță a psihologiei și terapiei. La fel ca multe altele, precum ”psihopat” sau ”nevrotic” (un termen defunct), e utilizat adesea nepotrivit. E un concept fosilizat care poate produce confuzie și, uneori, decizii nesănătoase.
Am o oftică când aud concepte folosite imprecis (iaca conversie iserică! și cacofonică), iar dacă pot fi tolerant cu novicele sau laicul, țin morțiș să corectez exprimarea specialistului (eh, meteahnă de profesor), apelând la o manevră de jiu-jitsu fără discriminare de gen, deoarece bărbații pot plânge nestingheriți în timp ce femeile pot înjura fără cenzură.
Dacă te-ai trezit azi dimineața cu o migrenă, se cheamă că ai somatizat? Având o noapte lungă cu dungă gri spre alb, atunci se numește somatizare faptul că n-ai dormit? O inoportună stare de greață, de-ți vine să dai la rață, odată ajunsă la scârbici, unde șefu dă din bici, plici-plici!, o fi sau n-o fi ”somatizare”? Când e și când nu e ceva denumit ”somatizare”? Și care e diferența față de un altceva denumit ”conversie”? Aud cu stupoare că nu te mai poți balona fără o problemuță psihică inconștientă. Te-ai pricopsit cu un junghi, cu afte sau cu herpes înflorite pe la gură și ești numai bun de (psih)analizat. Toate astea sunt țânțari făcuți armăsari. Să facem puțină lumină și să convertim la loc armăsarii în țânțarii noștri de zi cu zi (deși sunt asiatici și destul de tigrați pentru gustul meu).
Concepția populară (un pic și dicționarul) ne informează că somatizarea e atunci când o persoană are simptome (fizice), dar fără cauze medicale; sau convertește (orice ar însemna) o stare conflictuală mentală (psihică) în manifestări somatice (simptome fizice). Conversia nu stă în controlul ei volitiv, adică dânsa nu disimulează ca atunci când antipatizezi o persoană și, totuși, îi zâmbești. Ci manifestă simptome fizice care nu pot fi explicate prin diagnosticul medical. Uneori, aceste simptome fizice pot fi totuși explicate psihologic. Spre exemplu, să ne imaginăm că iți piere vocea când urmează să vorbești unui public. Ne putem lămuri fenomenul prin aceea că anxietatea vorbitului în public e convertită în pierderea vocii. (ți-a mâncat pisica limba!). Cum s-a întâmplat ”convertirea”, numai Doamne-Doamne știe! Ce câștigi tu (inconștient) din această ”năzdrăvănie”? Acest simptom fizic îți servește la evitarea situației sociale amenințătoare pentru tine, o persoană timidă echipată cu o amigdală debilă antrenată în reacții fricoase în școala românească (unde se confundă respectul cu frica de pedeapsă). E o rezolvare de moment a stării emoționale care poartă numele de beneficiu primar. Iar o modificare în situția socială, ocupațională ori familială drept consecință a acestui simptom se cheamă beneficiu secundar. De la sine înțeles, aceste beneficii cresc probabilitatea de a repeta ”pierderea” vocii (comportament). Atenție, cu vocea ta, mai exact, cu aparatul fono-articulator, e totul funcțional.
Da, se cheamă că ai o reacție conversivă, iar asta intră la categoria ”somatizare” sau, în idiom psihiatric, tulburare somatoformă. În acest caz, diagnosticul potrivit e tulburarea de conversie. Dar dacă le-am oferit niscaiva etichete, nu înseamnă că am explicat fenomenul conversiei sau ceea ce pare a fi o conversie. Să despicăm firul ajutându-ne de exemplul cu vocea (am o deosebită plăcere să fac asta, fiind o sublimare a pulsiunii sadice, corect?). Conversie din ce în ce? Dintr-un conținut psihic (non-fizic) în unul fizic? Există aievea ”conținutul psihic”? Depinde din ce perspectivă privești fenomenul.
Atunci când te afli în perspectiva dualistă (minte/psihic-corp), vei crede în cauza psihică (neconștientizată) convertită în simptom fizic în scopul obținerii unui beneficiu. În baza acestei concepții, s-au dezvoltat terapiile psiho-corporale, care presupun eronat că mintea (psihicul) e separată fizic de corp. Și, astfel, mintea poate acționa asupra corpului. Prin contrast, odată ce te deplasezi (cu mintea, vai!) în perspectiva nondualistă (mintea e ceea ce face creierul), vei înțelege că anumite circuite neurale (misterioase!) conlucrează și reușesc să inhibe trasee neuromotorii asociate aparatului fonoarticulator. Mai simplu, o parte din corp poate acționa asupra unei alte părți din corp. Beneficiul rămâne valabil, fiind recompensa imediată (positive reinforcer) ce constă într-o stare neurovegetativă de destindere. Înțelegi? În primul caz, pleci de la premiza existenței a două substanțe, una psihică (non-fizică) și alta fizică. Dacă așa crezi, atunci e firesc să apelezi la termenul de conversie (și, implicit, somatizare), întrucât un ceva din substanța ”psihic” se transformă în ceva-ul din substanța ”fizic/somatic”. Din al doilea caz, conversia, ca explicație psihologică, devine superfluă, deoarece nu mai există un ceva psihic!
Te îngrijorezi că dispare din vocabularul clinic noțiunea de somatizare? Nu curând. E necesară, cred eu, pentru că nimeni nu știe (deocamdată) ce anume se petrece în activitatea cerebrală în așa fel încât o persoană să manifeste reacții somatice fără disfuncții diagnosticabile medical, ci doar spiritual/energetic. (nu mai intru in detalii, deoarece mă simt depășit de subtilitatea lor).
În prezent, în comunitatea medicală, tulburarea psihosomatică (bazată pe somatizare) nu mai e recunoscută ca atare. Astăzi, conform cu DSM-5, avem ”tulburarea de simptom somatic” care înseamnă că o persoană duce o viață având simptome fizice care nu pot fi explicate prin cauze medicale/fizice… cunoscute. Criteriile de diagnostic ne arată că persoana trebuie să manifeste semne ale condiției (de ex: îngrijorare vizavi de sănătatea sa sau anxietate vizavi de senzații somatice) pentru cel puțin șase luni, deși durerea sau simptomul nu trebuie să fie prezent pe întreaga durată. Nu oricum. Simptomele sunt suficient de serioase ca să creeze probleme semnificative în multe aspecte ale vieții de zi cu zi. Mai mult, persoana trebuie să fi încercat mai multe tipuri de tratament cu prea puțin sau deloc succes. Dar nu mai insist, fiindcă poți citi într-un DSM-5 sau pe un site medical actualizat.
Merită să reții că acest nou tablou nosologic nu mai face referire la un presupus conflict psihic convertit, care rămâne, în continuare, o grea moștenire a psihanalizei (și altor școli bazate pe teoria psihodinamică). Asta nu împiedică pe simpatizanții acestei metode să ”sape” prin psihismul omului după conflictele convertite în simptome fizice. În această lumină, orice simptome fizice pot ascunde, nu-i așa, un conflict psihic adânc îngropat în inconștient. De aici și concepția extrem de periculoasă, cum că în spatele cancerului (ori altor boli) stau cauze psihice (ba chiar, spirituale), iar conștientizarea și înlăturarea lor ar duce la vindecare. (În articolul următor îți voi povesti de ce mintea nu poate lupta cu cancerul). O industrie uriașă de self-help, terapie și dezvoltare personală a fost construită pe această falsă concepție.
Stupidity is a talent for misconception. Edgar Allan Poe