Autoare: Diana Bulgari
El, îmbrăcat într-o geacă de piele, vine pe o motocicletă, motorul urlând pe șosea. Oprește brusc în fața ei, ridicând un nor de praf. Ea, cuprinsă de entuziasmul revederii, îi sare în brațe și îl sărută cu pasiune. Își vorbesc, dar parcă nici nu e nevoie – se înțeleg din priviri și își completează frazele unul altuia. Este o scenă care pare scoasă dintr-un vis – sau mai bine zis, dintr-un film. Sună familiar?
Dacă ai recunoscut clișeul, înseamnă că îți este cunoscută rețeta pe care Hollywoodul o vinde despre iubire: o stare continuă de îndrăgostire, ruptă de realitate. Relația perfectă, în care cei doi se completează ca și cum ar fi una și aceeași persoană. Nu există tensiune, nu există facturi de plătit și, cu siguranță, nu există efort. Totul vine extrem de natural, căci așa ar trebui să fie iubirea: efortless.
Totuși, realitatea este departe de această imagine idilică. Mesajul pe care filmele și muzica pop ni-l vând creează așteptări nerealiste. Acestea contrazic nu doar simțul comun, ci și studiile din domeniul relațiilor. Aceste reprezentări idealizate sunt adesea dăunătoare pentru că denatureaza realitatea relațiilor obișnuite și pun presiune de cupluri să atingă standarde nerealiste.
Prima așteptare nerealistă pe care o creează este că relația trebuie să fie perfectă. Ne imaginăm că trebuie să găsim partenerul ideal, pe care să-l punem pe un piedestal și alături de care să trăim în fericire perpetuă. Un „Făt-Frumos” modern, cu aceleași interese, perfect aliniat cu planurile noastre de viitor, care să fie în formă, să aibă un stil de viață impecabil și să ne împlinească toate nevoile.
A doua așteptare este ca relația să rămână într-o stare permanentă de entuziasm și pasiune. În realitate, majoritatea cuplurilor experimentează ceea ce se numește „efectul lunii de miere” la începutul relației. Această fază este marcată de o satisfacție ridicată și de iluzii pozitive reciproce, în care partenerii tind să ignore defectele celuilalt și să se concentreze pe calitățile lor. Nu durează mult, în medie între 6 și 18 luni, iar pe măsură ce relația avansează și rutina zilnică își face loc, aceste iluzii se diminuează, iar provocările realității devin evidente.
Odată ce trece efectul „lunii de miere”, multe cupluri constată o scădere a satisfacției relaționale. Nu este neobișnuit ca, în primii ani de relație, entuziasmul inițial să înceapă să se estompeze, pe măsură ce partenerii devin mai conștienți de imperfecțiunile și diferențele lor. Acest declin natural nu înseamnă însă că relația este condamnată, ci doar că trece printr-o fază de adaptare la realitate. Procesul de “deziluzie graduală”, cum mai este numic efectul lunii de miere, este un proces normal: ca orice activitate, începe cu mult entuziasm, iar pe parcurs se transformă trecând prin diverse etape.
A treia așteptare este că o relație nu trebuie să presupună niciun efort. Ni se sugerează că iubirea adevărată ar trebui să se desfășoare natural, fără fricțiuni, fără incompatibilități și fără muncă depusă. Remarc în discuțiile cu oamenii cu care lucrez o aversiune tot mai mare când vine vorba de efort, căci dacă presupune muncă atunci poate nu e el alesul? De ce să ne obosim?
Erich Fromm vorbea în cartea lui Arta de a iubi despre dictincția dintre iubirea ca sentiment și iubirea ca acțiune. Aversiunea față de efort își poate avea explicația în confundarea sentimentelor de iubire cu acțiunile în numele iubirii. Sentimentele de iubire vin și pleacă fără să avem control asupra lor; sunt niște stări emoționale pe care nu le putem controla după bunul plac. Dar acțiunea de a iubi este în controlul nostru, oricare ne-ar fi sentimentele. Dacă vedem iubirea ca pe o acțiune, asta înseamnă că o putem practica asemenea unui meșteșug, sau asemenea unei artei: cu răbdare, disciplină și concentrare, după cum spunea Erich Fromm.
A patra așteptare nerealistă este că partenerul ar trebui să ne completeze, să fie “jumătatea mai bună.” Această idee, popularizată de filme, muzica pop și literatură romantică, ne induce convingerea că suntem incompleți până când întâlnim persoana care ne va face întregi. Problema cu această convingere este că în așteptarea cuiva care să vină să îți umple toate golurile emoționale, te simți neajutorat, trist și dependent. Partenerii nu sunt două jumătăți care formează un întreg, ci două persoane complete care crează o a treia entitate, relația. Fiecare persoană este responsabilă de propria dezvoltare și fericire, iar partenerul este un sprijin, și nu soluția magică pentru împlinirea personală.
Pe vremea când îmi dădeam lucrarea de licență mă interesa subiectul relațiilor de cuplu suficient de mult cât să vreau să studiez ce-i face pe oameni să stea împreună și ce-i face să se desparta. Mă interesau în special aceste convingeri care dăunează relației. Mi-am propus să aflu care sunt acele convingeri disfuncționale și am ajuns să analizez răspunsurile a 300 de persoane implicate într-o relație.
Ce am descoperit? Că există mai multe convingeri disfucționale care afectează calitatea relației de cuplu și ne împing spre dezamăgire și frustrare. Noi funcționăm cu o doza mare de distorsiuni cognitive despre relația de cuplu care ne afectează calitatea relației. Distorsiunile cognitive sunt niște„erori de logică”, niște deformări în modul în care oamenii percep realitatea. Avem astfel de distorsiuni cognitive despre noi înșine, despre alții sau despre lume în general, iar relațiile de cuplu nu sunt scutite de ele.
O convingere des întâlnită este că partenerii ar trebui să își „citească gândurile”. Atunci când aderăm la această convingere considerăm că un partener care ține la noi și ne cunoaște cu adevărat ar trebui să fie capabil să își dea seama de nevoile și preferințele noastre fără a fi nevoie de o comunicare directă. De ce e problematică această convingere? Dacă crezi în citirea gândurilor vei depune mai puțin efort într-o comunicare clară, fapt ce va duce la o experiență nesatisfăcătoare în momentul în care partenerul va eșua în a răspunde conform dorințelor. În plus, conform lui Gottman, un specialist în știința relațiilor, încercările de “citire a gândurilor” rezultă adesea în percepții eronate, neînțelegeri și intensificări ale conflictelor.
O altă convingere disfuncțională este ideea că partenerii nu se pot schimba, nici pe ei înșiși, nici dinamica relației. Acest tip de gândire rigidă ne împiedică să facem eforturi pentru a îmbunătăți relația și creează un sentiment de resemnare. În loc să căutăm soluții, rămânem blocați în ideea că „asta este”. Convingerea e problematică pentru că reprezintă o “ipoteză terminală”, absolutistă, unde nu există nicio speranță pentru ameliorarea problemei.
La fel de dăunătoare este și presiunea de a fi un partener sexual perfect. Multe persoane simt că trebuie să aibă o performanță sexuală perfectă, ceea ce poate duce la anxietate și inhibare. Sexul ar trebui să fie o experiență de conexiune, nu o sarcină de îndeplinit. Prea multă presiune legată de performanță scade plăcerea și erodează apropierea dintre parteneri.
Cum arată iubirea romantică scoasă din tiparele distorsiunilor?
Iubirea înseamnă să-l privești pe celălalt și să-l vezi cu adevărat. Este despre a depăși iluziile și imaginea distorsionată pe care o ai despre el, până când ajungi să-l cuprinzi într-o imagine întreagă, nefragmentată. Pentru a putea spune că iubești pe cineva, trebuie mai întâi să-l cunoști; asta implică un interes autentic în a-l descoperi și înțelege.
Iubirea este, de asemenea, un angajament reciproc către o direcție comună, în care valorile voastre se întâlnesc. Este munca pe care o depuneți împreună pentru a vă consolida relația, fie că este vorba de comisioane casnice, discuții menite să regleze relația sau organizarea unor momente de conexiune. Să iubești înseamnă și să știi să asculți fără să judeci sau să dai sfaturi. Uneori, iubirea poate însemna pur și simplu să-l asculți pe celălalt vorbind despre același subiect, până când acesta se simte din nou în siguranță. Este spațiul pe care i-l oferi ca să fie el însuși.
În final, iubirea poate fi văzută ca o forță activă care unește doi oameni. Și aici intervine paradoxul: în iubirea matură, comuniunea cu celălalt se întâmplă doar atunci când fiecare își păstrează propria integritate. Nu este despre “mă pierd în tine”, ci despre “ies din izolarea mea și mă conectez cu tine rămânând în același timp eu însămi”. Aici rezidă adevărata frumusețe a iubirii: cum pot să fiu eu însămi și, în același timp, să mă simt conectată și împreună cu celălalt.