În loc ca prin grupurile de formare în consiliere și psihoterapie formatorii să-și exerseze confabulația vizavi de intențiile absconse din spatele unor capricii existențiale ale studenților, ei ar putea aborda de-o manieră mai didactică și pragmatică sutele de ore formative. (Zău, te ia amețeala de la câte ore sunt necesare ca să devii psihoterapeut!).
Formatorii i-ar putea instrui pe studenți în teoria și practica psihoterapiei, ajutându-i să înțeleagă, de pildă, rolul teoriei în psihoterapie și de ce contează pentru a deveni un eficient psihoterapeut. Și nu doar, bineînțeles. Să vedem și alte câteva întrebări de mare interes:
- Avem teorii mai valide decât altele?
- Produce efecte o psihoterapie?
- Dacă da, atunci cum? Și de unde știm?
- Cum poate alege un practician o orientare teoretică sau alta?
Cred că o predare a teoriilor și dovezilor, pe care se sprijină o psihoterapie, poate ajuta studenții să înțeleagă și să-și găsească un loc în acest domeniu aflat într-o continuă schimbare. Iar tendința schimbării ține de testarea empirică controlată și randomizată. Tot mai frecvent, psihologii preferă o practică eclectic-integrativă cu tratamente având suport empiric. (Fără legătură cu ”psihoterapia integrativă” a răposatului Ken Evans și nicio legătură (poate una de usturoi) cu amalgamul autohton numit psihoterapie integrativă). De altfel, mi se pare o abordare rațională din moment ce tratamentele au fost testate empiric pe anumite condiții clinice, dar nu și pe altele, cu excepția celor din registrul comportamental și cognitiv.
Prin contrast, o abordare irațională e atunci când într-o școală de psihoterapie studenții sunt instruiți, după cum se cuvine, doar în teoria și metoda școlii. Ar fi culmea formării să fie altfel! Ceea ce propun eu aici e oricum o utopie, chiar dacă mi se pare un antidot la dogmatism. Pentru că, cu ce fel de mințișoare-perișoare vor absolvi ei programul? Dogmatice sau adogmatice? Și pneumatice, zici? Îmi veni în minte terapia șamanică cu sistemul pneuma (da, da, promovat în asociația de psihologie transpersonală). În cazul dogmei, absolventul nu s-ar diferenția cu aproape nimic de un preot. Ambii s-ar fixa rigid în teosofia școlii. Absolvenții unei școli de psihoterapie ar venera și ei o divinitate. Ghici care? Și cum s-ar numi terapia? Spovedanie, iar absolventul ar fi un…
O școală de psihoterapie ar putea fi evaluată în calitate după variabila continuă dogmatism-adogmatism manifestată de absolvenții ei. Spre ex, absolventul unei școli de terapie umanistă manifestă o atitudine adogmatică, atunci când preferă o abordare eclectică în lucrul efectiv cu clienții săi. Îmi aiurează mintea, știu, n-o pot opri din rătăciri diurne.
Întrebările de mai sus pot fi găsite laolaltă cu răspunsurile într-o carte pe care aspiranții la psihoterapie ar trebui s-o cunoască. Și pentru că ofer de ceva vreme consultații pe probleme de formare, o precizez și aici, mai ales că, sunt citit și de câțiva formatori, de prin asociații de profil, care ”suferă” de adogmatism.
The Basics of Psychotherapy: An Introduction to Theory and Practice, (2010), 148 de pagini. Autorul e Bruce E. Wampold, de altfel, binecunoscut pentru poziția sa în marea dezbatere legată la o pasăre dintr-o poveste.