Am asistat la un fenomen de sâmbăta seara care m-a uluit. ”Câteva mii” de protestatari (conform Antena3) au aprins luminițele de la mobile deodată și împreună. Au creat o sinergie! Poate de aceea, alte televiziuni mai generoase au ”văzut” câteva mii, dar nu și la TVR pentru care evenimentul, un banal protest, a rămas o știre de pomenit în treacăt la telejurnal. Și pe bună dreptate, că doar proteste cu șaptezeci de mii de oameni se petrec aproape zilnic.
Pentru mine, uluiala nu rezultă din felul nepărtinitor în care emit unele televiziuni, încât dacă privești numai la ele, ajungi într-o altă realitate socială, cea ”reală”, bineînțeles. M-a uimit sinergia luminițelor. Zău că lumina e un miracol. Cum au reușit toți acei oameni să aprindă la unison luminile? Am înțeles, de pe surse vocale, că cei mai mulți protestatari au cipuri, implantate de bună voie la nivelul zonei cervicale, prin care emit lumini alb-strălucitoare și se lasă dirijați de forțe oculte. Câțiva antropologi de la Academia Română consideră că protestatarii din această țară sunt o nouă specie de umanoizi, echipați cu democrație potențial letală în contact cu apucături neo-dictatoriale. Aceștia obișnuiesc ca în grupuri ”de câteva mii” să cutreiere pe bulevarde și să producă sunete iritante în serile de sâmbăta.
Și acum să te aduc la ideea acestui articol. În timp ce ai citit, creierul tău a luat ca adevărate cele scrise aici, cel puțin într-o primă etapă. Știu că nu mă crezi, dar…
Creierul tău a luat fiecare cuvințel drept adevărat sau făcând trimitere la un fapt real. În urmă cu vreo trei sute de ani, filosoful Benedict Spinoza intuiește că atunci când oamenii văd, aud, citesc și învață un lucru, trebuie de la bun început să-l considere adevărat exact așa cum este întâlnit. Și doar după considerarea lui ca fiind adevărat, vor depune efortul de a decide dacă e totuși fals. Este, de altfel, operația mentală efectuată de creierul tău asupra textului de mai sus. Ai evaluat aproape simultan ideile și ai decis să le respingi (și pe ici-colo să le pricepi înțelesul ironic).
Studiile derulate de Daniel Gilbert și colab. susțin intuiția lui Spinoza.[i] Daniel Gilbert (pe când a publicat raportul era profesor la University of Texas at Austin și din 1996 la Harvard University) susține că oamenii sunt programați să creadă în mod automat tot ceea ce aud și văd. Această încredințare automată, popularizată prin expresia ”ce văd e ceea ce cred” (seeing is believing), e un proces inextricabil funcționării creierului, deoarece tot ceea ce vedem și auzim chiar este adevărat de cele mai multe ori. Cum ar fi să ne petrecem timpul cu evaluări de adevărat ori fals la fiecare lucru auzit, văzut ori citit? Inutil să precizez că nu avem acest timp (”Pare că mașina asta se apropie de mine, hm, să fie o impresie reală sau o iluzie? Cum să fac să-mi dau seama?”).
După cum știi, întâlnim și situații când ne poate fi de ajutor să determinăm dacă ceea ce vedem, auzim sau citim e un lucru real sau face trimitere la fapte reale. E chiar o necesitate din moment ce unii oameni au interesul să ne mintă, în timp ce alții, mai mulți, tind să perceapă și să judece lumea în diverse feluri distorsionate (iluzii perceptive și cognitive). Suntem echipați cu un sistem de verificare și contra-balansare a procesului mental de bază ”ce văd e ceea ce cred”. Cu ajutorul lui putem trece la etapa superioară în care decidem că lucrul crezut inițial e „inacceptabil”. Spre exemplu, când auzim un politician că modificările actuale la legile justiției nu favorizează pe nimeni din partidul de la guvernare și că ele sunt bune, dar noi nu le înțelegem (că proști mai suntem!), suntem într-un mod automat de gândire și, într-o primă fază, credem ceea ce auzim. (Cu atât mai tare când mesajul e repetat la televiziunile aservite). Dacă procesul ne-acceptării se activează, prin probabil conectarea unor informații (persoane anchetate ori condamnate, dar în poziții-cheie), apare îndoiala vizavi de adevărul mesajului. Dar în ce condiții se activează? E suficientă informarea? Că bine ar fi să se activeze la mai mulți concetățeni ”adormiți”.
Partea acceptării inițiale a informației se petrece spontan, fiind un proces mental inconștient și automat, care se derulează fără efort și intenție. Asta e o idee care, pe undeva, mă îngrijorează. Parcă acuma când o scriu, realizez pericolul ei, metaforic, partea ei întunecată. Adică acceptăm orice informație și credem în ea de la bun început și în mod inconștient. Realizezi implicațiile sociale ale acestei descoperiri? Realizezi cu ce ușurință poate fi manipulată această vulnerabilitate umană?
În legătură cu descoperirea lui Gilbert, îmi veni în minte ”realismul naiv”, sintagmă împrumutată din filosofie de psihologul social Lee Ross (în 1990). Realismul naiv înseamnă tendința umană de a crede că percepem o lume obiectivă așa cum este și că alți oameni care n-o văd la fel sunt iraționali sau dezinformați. De unde și retorica ”A cui realitate?” când cineva rămâne fără argumente sau vrea să închidă din start o discuție inutilă din moment ce ”fiecare are realitatea lui”.
Procesul gândirii controlate, cu efort conștient și orientat de scop, ne trece în partea ne-acceptării și evaluării veridicității informației întâlnite. Dar, procesul presupune ca oamenii să fie motivați și interesați să depună acest efort. Iar efortul depinde de ”baterie” la fel cum aprinderea motorului la mașină depinde de curentul electric primit de la baterie (printre altele). N-ai curent, auzi niște scrâșnete, iar motorul nu pornește.
Ce anticipezi că se întâmplă dacă oamenii sunt obosiți sau preocupați de alte probleme? Procesul spontan al acceptării operează nestingherit, ceea ce duce invariabil la credința în explicațiile posibil ficționale. Cine privește la televizor fără vigilență și nu evaluează ceea ce este transmis, ajunge indubitabil să creadă orice perorație, orice mesaj din reclame, știri și talk-show-uri. Ecranul luminos și colorat contribuie din plin la acest proces. Aprinderea și stingerea în diferite tipare a sutelor de mii de punctulețe fosforescente captează atenția privitorului și o poate menține focalizată suficient timp ca să apară un efect hipnotic. Din moment ce vigilența scade, devine cu atât mai probabil ca ceea ce vedem și auzim să fie acceptat ca verosimil… și să rămână așa.
Iată cum ajung oamenii să fie prostiți sau mințiți cu televizorul. Așa ajung să creadă în leacuri minune și produse extraordinare la prețuri derizorii, în întâmplări fantastice și fenomene paranormale, dar și în declarațiile politicienilor și jurnaliștilor aserviți indiferent de mărimea gogomăniilor. Acuma știi de ce televizorul se mai cheamă tembelizor. Nu e totuna că a crede că televizorul e lucru rău sau că toate emisiunile și reclamele vehiculează știri ori informații false. Să amintesc și de paginile de internet, de trolling și știrile false? Acceptarea și încrederea în ele apare când nu cuplăm procesul mental de control ca să trecem ceea ce vedem și auzim sub semnul îndoielii, urmând o evaluare atentă a veridicității lor.
[i] Gilbert, D. T., Krull, D. S., & Malone, P. S. (1990). Unbelieving the unbelievable: Some problems in the rejection of false information. Journal of personality and social psychology, 59(4), 601.