Un studiu de genetică comportamentală, publicat anul trecut, ne pune pe gânduri vizavi de conceptul psihologic de ”grit”. Să ne reamintim câteceva despre dânsul.
În 2007 la Universitatea din Pennsylvania, cercetătoarea Angela Duckworth a scris un articol despre o trăsătură de personalitate numită de dumneaei ”grit”. A urmat apoi un TED talk și o carte mai târziu în 2016 unde Duckworth ne povestește despre combinația de pasiune și perseverență pentru un domeniu/activitate. Combinația oferă doza grit-ului din fiecare persoană și reprezintă cheia succesului. Această explicație e susținută de ceva dovezi empirice, cam subțirele ar comenta unii cercetători.
Grit-ul pare să fie o trăsătură puternic asociată pozitiv (pe bază de gânduri pozitive) cu conștiinciozitatea din binecunoscutul Big Five care ne descrie personalitatea. Există ceva dovezi că o persoană cu mai mult grit se descurcă mai bine în viață decât cei cu mai puțin grit. În lumea psihologiei există și credința că gritul e un ceva ce se poate dezvolta prin cursuri/programe de profil.
Însă, cercetătorii au obiceiuri incomode. Pun la îndoială și caută să verifice orice explicație indiferent de autoritatea și popularitatea persoanei emitente. Și dacă vine de la profesorul Steven Pinker, președintele Donald Trump, patriarhul Daniel, califul Liviu Dragnea sau primăreasa Gabi Firea (ca profeția de aseară), o persoană cu atitudine cercetătoare va așeza un semn de întrebare lângă explicația (mesajul) cuiva. Și apoi, fără să fie impresionată de greutatea autorității VIP-ului, va verifica și testa prin mijloacele științei mesajul/explicația.
O echipă de psihologi în frunte cu Robert Plomin (expert în genetica comportamentului) s-a zbârlit la extravaganța gritului. Au considerat că dovezile sunt insuficiente ca să susțină teoria (1) cum că gritul ne poate spune mai mult despre personalitate decât modelul Big Five și (2) că poate fi crescut prin training.
În celebrul Journal of Personality and Social Psychology (un jurnal flagship pentru cercetarea psihologică de vârf), au publicat o analiză de personalitate și corelată cu un test de performanță școlară pe 4642 de gemeni la vârsta de 16 ani. Unii gemeni erau identici, adică aveau aceleași gene în comun, alții erau non-identici, adică aveau în comun jumătate din gene. Prin compararea asemănărilor din personalitate și performanța la test (General Certificate of Secondary Education) pe cele două grupuri de gemeni, Plomin și colaboratorii au filtrat influența genelor și a mediului asupra măsurătorilor luate.
Rezultatul a fost că scorurile la personalitate erau corelate cu doar 6% din varianța reieșită la test. Mai specific, gritul era corelat în proporție de 0.5% cu diferențele în performanțele de la test. Aceste rezultate ar trebui să le dea de gândit creatorilor de politici educaționale din US și UK. Asta pentru că creșterea în grit apare ca scop în diverse programe educaționale aplicate prin școli. Mă gândesc la ei mai mult ca o formă de evadare din realitatea de la noi unde ministrul educației se întrece pe sine în abuzuri.
Și ca să ne irite hype-ul gritului, au mai descoperit la gemenii din studiu că: (1) gritul era în mare parte ereditar (o treime din varianța scorurilor la grit era explicată prin contribuția genetică) și (2) că diferențele dintre gemeni în privința gritului nu erau explicate prin prin factori comuni de mediu. Îți reamintesc că ”factorii comuni de mediu” se referă la același parentaj și aceiași școală. Asta înseamnă că varianța din grit poate fi pusă pe seama unor factori ne-comuni de mediu (experiențe personale și unice fiecărui individ). În traducere, înseamnă că influența părinților și a programelor educaționale e spre zero. In timp ce orice diferență dintre gemeni care apare în privința gritului poate fi pusă pe seama variației genetice.
În concluzie, odată ce știi scorurile unui adolescent la trăsătura grit, nu înseamnă că poți anticipa cât de bine se va descurca la școală. Cât despre succesul în viață, am îndoieli dacă privesc în jurul meu pe la unii concetățeni cu lejeritate, nicidecum cu grit, cocoțați în instituții-cheie. Știu că nu observațiile personale pot fi dovezi științifice.
Totuși, studiul nu respinge posibilitatea ca un parentaj eficient și/sau un program educațional să aducă creșteri în gritul copiilor. Explicarea unor comportamente prin genetică nu înseamnă predeterminare.