Ţi s-a întâmplat să ai gânduri necuviincioase sau dorinte interzise faţă de o altă persoană?
Fără îndoială, da, vei răspunde dacă ai un dram de sinceritate. Sunt sigur că-l ai. Sunt convins că ai nutrit gânduri şi dorinţe interzise oricât de sfântă sau sfânt te declari azi, indiferent dacă ai trecut prin meditaţii de purificare sau rugăciuni de iertare creştinească, urmate de o conexiune intimă cu zeul sau esenţa divină. (hihi!)
Aceste dorinţe şi gânduri asociate nu sunt acceptate social, iar persoana care le trăieşte devine ţinta oprobiului, dacă acestea ies într-un fel sau altul la iveală.
Probabil ai salivat după colegul sau colega de la birou, deşi eşti căsătorită. Sau, poate după o prăjiturică cremoasă, deşi eşti la dietă, poate ai zămislit nişte gânduri ucigaşe la adresa cuiva drag, poate chiar ai visat la cum suceşti gâtul unui individ, poate aflată în discuţie cu şefa ta, vizualizai cum o dresai pentru niscaiva tumbe spre deliciul colegilor din open space.
Ca să n-o lungesc cu exemple, te poţi gândi la acele momente când ai simtit crescând în tine dorinţe sau pofte intense, atât de intense încât te mâncau (simbolic, da?) pe dinlăuntru. Unii (mulţi?) cred că realmente se întâmpla asta. Aşa se dezvoltă un cancer, cred ei, pe seama unor dorinţe reprimate care te mănâncă la propriu pe interior. Toţi aceştia au picat (prin neprezentare) la examenul critic al realităţii.
Cu uşurinţă te poţi gândi la ele ca la un fel de animale stranii ce-ţi locuiesc corpul. (suntem în realitatea metaforică, da?). Aproape că nu te identifici cu ele, nu par a fi caracteristice ţie, ai o oarecare senzaţie de stranietate în raport cu ele şi nu ştii ce să crezi. Eşti defectă? Ai nevoie de un consult psihologic? O spovedanie, că dacă şi-o fi vârât coada michiduţă?
Îmi amintesc de o clientă care avea, uneori, scene spontane de cum îşi hăcuieşte propriul copil. Da, ai citit bine. Vrei detalii? De exemplu, cu ce instrument realiza hăcuiala? Nu cred. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu ea, dacă intra în cabinetul unui psihiatru sau psiholog clinician (biasaţi profesional spre a identifica tulburări mentale). N-o lua în general. Sunt convins că există clinicieni, conştienti de biasul profesional, şi care pot diferenţia între derapaje psihotice şi fantasme bizare efemere. Vrei să ştii în câte şedinţe acest „derapaj psihotic” a dispărut? Vrei să ştii ce intervenţii psihologice am folosit? Secret. (sâc!)
Îmi vine să afirm că simplitatea are puteri magice în timp ce teoriile sofisticate nu fac decât să adauge un strat de semnificaţii (adesea, moralizatoare şi culpabilizante) peste experienţe subiective. O reţea de semnificaţii coerentă şi integrată vieţii psihologice mi se pare suficientă. Mai mult nu avem nevoie, deoarece aşa funcţionează mintea (creierul). Creează poveşti, iar poveştile au personaje şi fir epic. Amintirile noastre sunt poveşti despre viaţă, în care personajul principal este sinele. În aceste poveşti acest sine, că să fie sănătos, are nevoie de o imagine pozitivă sau favorabilă, bine închegată. Trebuie să se dovedească per ansamblu personajul bun. Altfel, apar necazuri. Ca să-şi creeze această imagine din fragmente (interpretarea unor evenimente) sinele are nevoie de teorii bune sau explicaţii aparent plauzibile şi potrivite în marea poveste a vieţii sale în care contribuţia sa este în echilibru în raport cu întâmplarea sau aleatorul realităţii. La aceste naraţiunimi se pare de prisos să adaugi altele; mă refer la teorii sau concepţii sofisticate (inutil!) despre viaţa psihologică, prin prisma cărora pacienţii îşi explică viaţa, oferite de diferite sisteme terapeutice opace la progresele din neuroştiinţe. (de ex. psihogenealogia, psihologia jungiana, psihanaliza sau terapia cu îngeri).
Nu am nevoie să mă crezi pe mine. Timothy Wilson sau James Pennebaker (ambii psihologi sociali) ţi-ar spune acelasi lucru. Cred că şi Albert Ellis, dacă stabileşti un channeling cu dumnealui aflat pe lumea cealaltă, dacă nu s-o fi reîncarnat.
În virtutea unor prejudecăţi şi concepţii eronate despre cum funcţionează mintea umană, oamenii reacţionează negativ la propriile lor stări mentale, unele bizare, pe care nu le înţeleg. Nu ştiu ce să facă cu ele. Nu ştiu că ar putea să le lase să treacă fără să a le oferi importanţă. E o atitudine mindful sau de acceptare deplină. Un fel de a-şi declara „ok, o altă hachiţă a minţii…”. În loc de această simplă atitudine, mintea fabrică poveşti îngrijorătoare şi ajunge, adesea, la un deznodământ tragic.
Nu suntem educaţi în această privinţă. Cum să relaţionăm cu vietăţile lăuntrice? În trecut aceste vietăţi erau demoni care te împingeau la păcate (de ex: să pofteşti la… ). Astăzi se cheamă simplu dorinţe şi se nasc din neurobiologia umană, naturală. În raport cu ele, oamenii au diferite reacţii emoţionale, cum ar fi: se sperie, se culpabilizează, se înfurie, se revoltă, se întristează, sunt dezamăgiţi. Concomitent cu aceste reacţii, apar aproape spontan diverse scenarii (cogniţii sau ramificaţii de sensuri) în jurul lor. Aşa operează mintea umană. Oricine a meditat cu adevărat îţi va spune asta din proprie experienţă.
Meditaţia mindfulness e un instrument terapeutic prin care ne reglăm aceste reacţii emoţionale şi creştem distanţa dintre sine şi aceste scenarii mentale, ceea ce se cheamă spaţiu meta-cognitiv. Acest spaţiu poate fi asemănat cu un fel de parcare la Mall. Te poţi mişca în mai multe direcţii, ai opţiuni de manevră şi nu mai eşti presat de urgenţa dorinţei. Când acest spaţiu e mic e ca şi cum te afli în garaj, garaj în care nu prea ai loc de manevre. Cu ajutorul meditaţiei mindfulness îţi lărgeşti garajul până la dimensiunile unei parcări la Mall.
O educaţie emoţională sau un program de creştere psihologică fără o componentă mindfulness care să vizeze largirea garajului mi se pare puţin lucru, adică incomplet. E doar opinia mea, tu poţi crede ce vrei. Până una alta, mă duc să mai lucrez la extinderea garajului.