Cine citește acest blog ar putea avea impresia că sprijin modelul cognitiv versus alte modele psihologice. Și așa este, dar pe jumătate, deoarece am unele dubii. Modelul cognitiv din terapie a demonstrat eficiență pe majoritatea condițiilor clinice, dar și pe multe condiții non-clinice. Pare limpede că terapia psihologică, care țintește pe modificarea tiparelor și stilului de gândire, stă la baza unei practici profesionale de încredere (poate oferi efecte dincolo de întâmplare și placebo). Cu toții avem impresia că felurile de a gândi joacă un rol crucial în modul cum ne manifestăm. Iar oricare școală de terapie psihologică ”cu substanță” marșează pe această impresie. Activitatea mintală a creierului ne modelează comportamentele.
Și dacă nu e așa? Dacă doar ne influențează în acțiunile noastre? Să fie o diferență de nuanță care contează? Ei, bine, în psihologia clinică (adevărată) există tensiuni și dileme care vin dinspre analiza comportamentului (behavioral analysis). Acest model are o istorie de scepticism vizavi de puterea gândirii, în timp ce modelul cognitiv din terapie are o istorie de încredere referitoare la puterea gândirii. Baza acestei încrederi a fost adusă în discuție în ultimii zece ani.
Premisa centrală din abordarea cognitivă în terapie constă în puterea gândirii și schimbarea ei la nevoie. De unde știm că premiza e corectă? Dacă e o exagerare? Să facem un mini-experiment. Pariez că stai așezată în scaun/fotoliu (pe jos?). Te invit să-ți repeți în minte gândul ”Ridică-te”, dar să te opui și să nu te ridici. Cum se simte asta? După cum observi, ai ajuns rapid la limita puterii mintale. Oricât ți-ai repeta ”Ridică-te”, te poți cu ușurință opune și rămâne așezată. Gândurile tale, deoarece tu ai decis așa, n-au putere asupra acțiunii tale de ridicare din scaun. Așa că nu ești legată de gânduri. Ele n-au putere asupra ta, chiar dacă simți un oarecare impuls lăuntric de ridicare (nu la ceruri, Doamne ajută!). Te pot influența, într-adevăr, dar nimic mai mult.
Iar dacă asta nu te-a convins, îți vei aminti cu ușurință momentele în care ai decis să faci exerciții fizice, dar n-ai trecut la acțiune; când în pofida oricărei autoexaminări raționale, anumite gânduri supărătoare persistă sau când ai examinat pe toate părțile o situație, dar n-ai ajuns la nicio decizie.
Cu toate astea, orice student îți poate arăta zeci și zeci de studii și meta-analize unde abordările cognitive în terapie, ca pachete întregi (adică, nu pe bucățele… în picățele), demonstrează efecte favorabile. Hm, dacă ne uităm mai îndeaproape la ”pachetele” cognitive, vom observa că ele sunt compozite. Conțin componenta comportamentală (alături de cea mentală), care se bazează pe principiile învățării operante (prin întăritori/beneficii). Alături de tehnici pentru influențarea gândirii disfuncționale, ”pachetele” includ, spre exemplu, forme variate de activare comportamentală și încurajare prin recompense/beneficii ca persoana să înfrunte situația de care se ferește (tradițional, ”expunere”, iar în funcție de orientare, expunere exteroceptivă, la situația din afară și interoceptivă, la stările lăuntrice).
Activarea comportamentală e una dintre intervențiile (orientare comportamentală) cu cel mai solid suport empiric. Probabil asta funcționează eficient în terapiile cognitive compozite. Poate mult mai eficient comparativ cu puterea gândirii. Au fost realizate studii comparative pe diferite condiții clinice și rezultatele obținute au fost mixte. La un curs serios (nu superficial sau învechit) de psihologie clinică, studenții învață despre ele. Ceea ce știm, în prezent, e că cercetătorii nu pot trage concluzii clare vizavi de ce anume, mai precis, mediază schimbările în terapiile cognitive[i]. Să ne înțelegem. Vorbim de o terapie care domină scena psihologică de mai mult de treizeci de ani (nu și la noi, dar asta e altă poveste).
Nu există un sprijin științific clar pentru concepția cum că dacă te concentrezi pe gânduri și puterea mintală ești eficient în lucrul psihologic din terapie. În mod cert, e parte din funcționarea eficientă a unei terapii. La fel de cert e faptul că nu e esențială pe cât cred practicienii. De unde și dezvoltarea intervențiilor mindfulness combinate cu metode comportamentale (bazate pe behavioral science). Dar, mindfulness (contemplarea) fără nimic e aproape frecție la picior de lemn. Fără acțiune deliberată și consecventă, nimic nu se schimbă (sau se schimbă, dar la voia întâmplării).
P.S. Dacă îmi ceri frumos, fără a uita să te prezinți, îți voi trimite articolul de mai jos. Oferă șansa unei înțelegeri aprofundate.
[i] Hofmann, S.G. & Asmundson, G.J.G. (2008). Acceptance and mindfulness based therapy: New wave or old hat? Clinical Psychology Review, 28, 1-16.