Oamenii comentează despre tine. De obicei, te judecă moralizator. Sau cel puțin asta crezi tu. Poate nu ești persoana care ar trebui să fii. Nu te ridici la înălțimea așteptărilor internalizate încă din copilărie și adolescență. Adulții păreau mai tot timpul nemulțumiți de cine ești, cum te descurci cu școala, ce studii îți dorești (sau nu) pe mai departe, de ce prieteni îți alegi și ce haine porți și muzica pe care o asculți. Iți arătau constant cât de insuficient ești ca pui de om, apoi persoană în devenire, ca astăzi, să le pari un adult ne-împlinit, cu lipsuri.
În prezent, probabil lucrezi pentru cineva (sau cu cineva, cazuri mai rare). E șeful sau șefa nemulțumită de tine? Este. Și dânsa/dânsul au pe altcineva, mai șefi decât dumnealor, care nu pierd ocazia să-și arate nemulțumirile față de muncile lor. La noi se poartă metoda de motivare prin bețe și morcovi. Așa sunt persuadați oamenii, în genere, să rezolve sau să-și facă treburile. Cei mai mulți, care rămân angajați, sunt aceia care reușesc să tolereze autoritatea abuzivă, obligațiile absurde, orele peste programe neplătite și ierarhia organizațională. Aceștia sunt oameni cu tărie, rezistenți la stres, toleranți la frustrare și foarte ambițioși. Dacă ești un cititor cu peste zece ani în mediul corporatist sau în companii mici și mijlocii, faci parte, foarte probabil, din această categorie de oameni. Ești un om care demonstrează robustețe psihologică.
Sunt de acord că generalizez pripit, bazându-mă pe câteva observații personale. Probabil situația reală e alta. Dar altceva vreau să scot în basorelief. Dorința de a fi mai buni, mai corecți, mai capabili și mai competenți nu doar în ocupația de zi cu zi, ci și în alte domenii ale vieții. Ne străduim în această direcție personală, dar aproape nimeni nu primește stimulente sau încurajări. N-am auzit de la nimeni că aude în cap voci care cu blândețe îi încurajează, care îi ajută să se ridice după un eșec. Din contră, primim critici pedepsitoare, comentarii zeflemitoare și discursuri moralizatoare cu duiumul pentru te miri ce flecușteț.
Tot pe dorința de îmbunătățire vin și iluziile psihologice. Dacă iluzia e un călător, dorința de a fi mai buni devine un bilet pentru o călătorie în orașul ”Sunt un om mai bun”. Cum fiecare înțelege să fie ”mai bun” e o poveste cu diferențe și valori individuale.
Cum să te descurci în fața judecăților criticiste ale oamenilor? Tu te străduiești, iar el (ea) îți demonstrează că nu e suficient, că ai greșit aici sau dincolo. Mi se pare o boală socială de care suferă această nație. Stau și mă întreb, oare când vom gândi și acționa dincolo de sistemul pedepse/recompense? Când vom apela și la metode complementare de influență socială? Deși, mulți oameni urăsc psihologia comportamentală, tot ei o aplică fără să aibă habar. Și o aplică după ureche, de unde și degringolada și stresul care vin odată cu făcăturile impulsionate de capriciile momentului. Apropo de capricii, auzi, simbolul nației, potrivit pentru promovarea turismului, cred unii gânditori că ar putea fi Oaia! Din moment ce ei numără oile, adică gândesc fără niciun dubiu, de ce România să nu fie frumos asociată cu oaia, deoarece oaia ne oferă lână și lapte (și miere, nu?!)?
La dorința de a fi mai buni, descoperim urmări diferite, unele întunecate, iar altele luminoase. Cu care vrei să începem? Bine.
Mintea face ca dorința să pară deja împlinită construind o poveste despre sine. În această poveste, avem de păstrat o imagine pozitivă de sine, cum că suntem persoane corecte, cumsecade și inteligente. La următorul etaj, întâlnim persoanele narcisice, care vor ține cu dinții (și ghearele) de imaginea pozitivă, achitând uriașe costuri psihologice și nu doar. (aici, după ”și”, mă îngrijorează nițel președintele american).
Tu poți fi identificată (complet!) cu povestea, iar asta transpare din emoțiile intense pe care le experimentezi când realitatea îți arată pe dos, că nu prea ești corectă, inteligentă și cumsecade (Self-discrepancy theory). Ele nu durează, deoarece cei mai mulți semeni reușesc să iasă rapid sau să evite din capul locului situațiile care contravin imaginii pozitive de sine. Inteligența oferă un neprețuit ajutor aici. Par să fie atașați de ea până acolo încât să urce pe spinarea ta ca să ajungă mai sus, iar tu mai jos.
Efectul luminos (și stroboscopic) apare atunci când dorința ce o simți înlăuntrul tău, faci să fie exprimată în direcții valoroase pentru tine, dar și pentru alții. Înțelegi, desigur, că povestea (imaginea de mai sus) contează mai puțin, deoarece ai înțeles natura ei iluzorie. Și dai mai puțină atenție regulii verbale care îți dictează un comportament anume ca să-ți conserve, cu mari costuri câteodată, imaginea pozitivă (de ex, ar trebui să fii drăguță, amabilă, cumsecade). Orice ai face, orice rugi ai trimite, orice mesaje ai comunica direct (și telepatic), ceilalți oameni vor continua să judece acțiunile tale în fel și chip, cel mai adesea, sărind la concluzii din câteva observații particulare. Odată separat simbolic de imaginea pozitivă, regula nu mai are impact și premiul obținut e libertatea de a-ți exprima dorința în direcții alese de tine, nu de ceilalți. Spre ex, o persoană liberă poate alege dacă vrea să se comporte amabil. De ce? Deoarece e important (e un lucru prețios) pentru ea. Dar oricât de important ar fi, ea poate acționa flexibil, ne-fiind identificată cu calitatea de amabil. Probabil vei acționa foarte puțin amabil, când taximetristul nu-ți returnează restul.
Înțelegi că sunt două perspective asupra poveștii despre sine. (n-ai de unde căci m-am exprimat foarte clar!). În prima, ne fixăm cu rigiditate de o imagine, pe care o protejăm de parcă e racla cu sfinte moaște (de altfel, o grămadă de oase). În a doua, ne abordăm cu conștiința faptului că sinele e un proces. Se întâmplă în timp și spațiu, iar rezultatul e doar o stare de moment. E un set mental de creștere. Mi se pare o abordare sănătoasă care contribuie la bunăstarea psihologică. Vrei și tu din ea?