În folclorul nostru teoria și practica sunt văzute ca rivale. Prin lucrările universitarilor ele sunt chiar distinct separate. Mai peste tot poți vedea teoria versus practica și auzi plângeri despre cum facem prea multă teorie și prea puțină practică. Într-o lucrare de licență, master sau teză doctorală, vei găsi partea teoretică, unde studentul plagiază, pardon!, scrie teorie preluată de prin cărți și jurnale de specialitate. Iar după ea, dai de partea practică unde studentul însăilează un studiu. Iată prostie neaoșă la kilogram!
Oricare student care a făcut studii prin universități europene procedează cu totul altfel. Teoria și cercetarea propriu-zisă se împletesc, deoarece cercetare înseamnă și premise teoretice care informează studiul practic, dar și date empirice ce informează teoria sau ipotezele. O cercetare înseamnă ambele într-o manieră întrețesută. Doar didactic, de dragul explicației, facem distincții între ele.
În orice context, teoria ajută la înțelegerea problemei, iar practica înseamnă rezolvarea ei. Creierul uman are abilități cognitive superioare pentru rezolvarea de probleme. Începe cu teoretizarea ce ne-ar putea ajuta, fără a fi vreo garanție, la înțelegerea și definirea cât mai precisă a problemei ca să putem ajunge la soluții, adică la practică. Nu pot pricepe de ce în mediul academic nu se poartă ceea ce se poartă prin orice servis mai acătări. Dacă e profesionist, mecanicul se pune, mai înainte, pe cercetare. Ia mașina la o plimbare, apoi o caută pe dedesubt, inspectează sub capotă… Doar amatorul sare direct cu practica: hai să schimbăm cutare piesă. Cercetarea mașinii îl ajută să propună soluții (ipoteze). Urmează, apoi, testarea lor. Are metodă și lucrează meticulos.
Însă, oamenii se plâng că e prea multă teorie, iar practica ne omoară. Așa este, dar cu următoarea precizare. Teoria e multă și de slabă calitate și deconectată de practică. Dacă ar fi teorie solidă, actualizată și îngemănată practicii, alte vremuri! Dar cum scriam, avem prostie la kilogram promovată de prea multe ”cadre didactice” și, în consecință, preluată de publicul larg. Așa a devenit o cutumă: să te plângi de teorie și să vrei practică. Pe bază de ad-populum: dacă așa grăiește poporul, atunci așa este. Uite cum mai toată lumea vrea să știe să facă fără a mai vrea înțelegerea făcutului (sau făcăturii). Din asta nu poate ieși decât un rahat cu perje.
Poate nu m-am făcut înțeles, așa că apelez la o analogie. Te întreb așa: Te-ai urca în mașina unui șofer care înțelege aproximativ simbolurile din bord și semnele de circulație? Cu toate că e un meseriaș în manevrarea mașinii din moment ce poate face drifturi. Însă dacă nu pricepe teoria, plecând de la instrumentele de pe bord și semnele de circulație până la fizica mișcării, nu cred că diferă prea mult de acest simpatic urangutan care șofează un cart de golf.
Ca să răspund, sigur că te poți urca în mașina dumnealui, dar ca să-l tragi de urechi. Teoria informează practica, iar cine n-o pricepe, mai devreme sau mai târziu o va sfârși într-un accident. Și probabil va lua și pe alții după el. Da, practica, fără teorie, poate chiar ucide, dar cel mai adesea produce pagube. (Doar observă cum e gestionată criza de energie de la noi). Poate chiar asta e una dintre cauzele numeroaselor accidente rutiere de la noi. Probabil sunt unii (nu puțini!) care se pricep aproximativ la semnele de circulație și fizica mișcării și sunt, fără dubiu, inconștienți vizavi de limitele crunte ale percepției și atenției umane.
În domeniul psihoterapiei avem aceiași poveste mai ales cu ceea ce se cheamă psihoterapie eclectic-integrativă. Pot tolera eclectismul… dar în ce fel realizează dânșii integrarea? Integrarea în Absolut?! Contează practica, ne asigură ei. Prin urmare, studenții colecționează, modul după modul de instruire, metode și tehnici. Niște colecționari, nu de timbre, ci de metode ca să poate practica ”eclectic-integrativ”. Bineînțeles că nu au nicio idee sau una doar vagă despre ”de ce” fac ceea ce fac și încotro se îndreaptă cu practica. Își asigură șanse bune ca să rateze direcția și focalizarea în sesiunile lor de terapie. Rezultatul: nu ajung nicăieri cu beneficiarii lor. Ba mai mult, întăresc și preconcepția cum că la psiholog vorbești despre viața ta, iar el, psihologul, te ascultă cu sfințenie, eventual, fără să-ți dea sfaturi că e lucru rău.
Teoria și practica nu sunt rivale și nu au fost niciodată. Sunt precum fețele unei bancnote. Valoarea ei depinde în aceiași măsură de ambele. După cum poți cumpăra nici măcar o ceapă degerată din supermarket doar cu o față a bancnotei, la fel se petrece în mediul intelectual și academic. Nu poți ”cumpăra” soluții (practică) fără cunoaștere (teorie) și nici viță-vercea. Nu am fi avut, în vecii vecilor amin!, vaccin anti-covid fără cunoașterea mecanismelor biochimice la nivel celular. Ne-am fi rugat și astăzi la sfintele moaște și fiecare la zeul lui preferat pentru a trece de boală ca pe vremea ciumei bubonice de acum nouă secole.