Îți propun să ne concentrăm asupra „opiniei”. Opinia e pe buzele tuturor. Oamenii, în general și particular, articulează opinii. Își exprimă opinia despre orice. Iar asta se întâmplă de când lumea. Aproape oricine, cu aparatul fono-articulator funcțional, are dreptul să-și exprime opinia despre un anume lucru. Spre exemplu, fiindcă îmi veni în minte marșul pro-familia (unde unii oameni vor mărșălui pro-familia de la Dzeu și pro-viață sau contra dreptului femeii la avort), îți poți exprima opinia vizavi de problema avortului. În orice condiții? Adică, nu trebuie îndeplinite unele condiții ca să ai dreptul de a-ți exprima opinia? Sau e necondiționat? Par să fie întrebări insinuante? Da, dar mai înainte, te invit să aflăm ce e aceea o opinie.
Ce e opinia? Opinia mea față de subiectul ”definirea opiniei” e că ”opinia” e atunci când o persoană formulează un comentariu vizavi de un subiect. O persoană? Un bolnav de Alzheimer, într-o fază avansată, mai poate fi considerat ”persoană”? Dacă dumneaei comentează vizavi de avort, înțelegem că opinia nu e de fapt opinie, ci altceva.
Un copil de cinci ani poate avea opinii? Sigur, dacă e persoană. Am nimerit într-o altă dandana. Articularea opiniei e condiționată de existența unei persoane. Suntem nevoiți să aflăm ce e persoana. Iar dacă ne referim la persoane, nu ținem cont de zei. Zeul Shiva e o persoană? Dar Unicul zeu al creștinilor? Sau oricare altă zeitate. (da, da, știm, cel adevărat e al creștinilor; un pic și al musulmanilor). Nu, deoarece ”persoana” e o ființă umană. Deci, zeii pică, iară copiii sunt persoane. Chiar și copiii de 12 luni? Dar ce părere ai despre cei nou-născuți? Persoane pot fi și cei ne-născuți, aflați în placentă? Poate fi considerat fetusul drept ”persoană”? Începi să ai dubii? Dar embrionul? Până unde putem merge cu calitatea de ”persoană”? La definiție, dacă privim, aflăm că ființa umană e un individ al speciei homo sapiens. Putem considera că fetusul e un individ? Fetusul e parte dintr-o altă vietate și persoană. Mama. El trăiește înlăuntrul mamei. Individul e un întreg. Dacă fetusul e parte dintr-o altă ființă și individul e un întreg, fetusul nu e un individ. D-abia după naștere, el devine un individ. În concluzie, ce ar putea avorta o femeie?
Plecând de aici, putem crede că vietățile de vârste mici, care bolborosesc și stâlcesc cuvintele, au opinii. Sau nu? A, am priceput, nu orice bolboroseală e opinie. Numai comentariile coerente se califică la statutul de opinii. Surprinzător, observațiile ne arată oameni mari, nu copii, care comentează incoerent. Așadar, un oarecare grad de coerență în discursul verbal e necesar ca să considerăm că ai o opinie. Altfel, avem o bolboroseală, o aiureală infantilă sau o salată de cuvinte.
Am trecut, pe nesimțite, la o altă condiție. Și anume, aceea de calitatea coerenței. Revenind, la condiția de persoană, nu putem crede că orice individ e o persoană, atunci când urcăm la nivelul superior cu definiția. O persoană e acel individ cu drepturi și obligații pe scena socială a vieții. Ba mai mult, are capacitatea de a răspunde juridic pentru modul cum se achită de ambele. Individul responsabil dobândește automat calitatea de persoană. Cu împrumut de la Erving Goffman, seamănă cu un actor (individul), care și-a învățat rolul (persoana), și urcă pe scenă pentru reprezentație (în lumea socială). Cu ușurință te vei gândi la cazurile unde capacitatea de răspuns e limitată sau absentă. Dacă e absentă, e clar că individul nu e o persoană (ex: idioții). Iar dacă e limitată, calitatea persoanei e subțire, fiindcă o altă persoană răspunde (parțial) pentru alți indivizi (de ex, copii, bolnavi psihiatrici).
Până aici, ne-am lămurit că nu oricine are dreptul la opinie. ”Oricine” trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții. Să aibă calitatea de persoană, în întregime, și comentariul ei să fie coerent. Ei, dar în ce măsură? Și aici putem afla variații în calitatea discursului. Deci și opiniile pot fi mai de calitate sau de mai slabă calitate (e o variabilă continuă, nu dihotomică). Dată de ce fel de criterii? Iar dacă opiniile sunt de cea mai slabă calitate, dreptul persoanei de a și le ”revărsa” în lume rămâne neschimbat? Oare nu trebuie restricționat? Spre exemplu, să tacă și, eventual, să-și ușureze sufletul acasă. Dar dacă „acasă” e vreo rețea de socializare online? Sau vreo conferință la facultate?
Pentru că, nu-i așa, opinia nu trebuie confundată cu faptele sau cu raționamentele. Deși, putem avea opinii bazate pe fapte și raționamente. Pe de altă parte, putem avea opinii bazate pe preferințe, gusturi și, bineînțeles, alte opinii… confundate cu faptele. În funcție de toate astea, opiniile ajung să fie mai mult sau mai puțin elaborate. Una e să declari: ”iPhone 7 e cel mai bun telefon din lume. Îmi place.” Și alta e să oferi temeiuri: ”E cel mai bun și-mi place, pentru că e un brand super-scump, care (nu fată!), pe care nu și-l permite orice mojic. Iar asta mă face să mă simt mândră”. Opinia ultimă e elaborată prin aceea că are un raționament.
Importanța socială pe care le-o atribuim variază și ea. Oamenii sunt natural înclinați să urmeze opinia autorității. E un fapt. Deoarece, au încredere în ea, mai exact, că opinia autorității îi poate feri de necazuri. De obicei, în opiniile noastre invocăm surse de autoritate. Tu nu-mi vei cere mie un sfat financiar despre ce riscuri și avantaje prezintă economiile tale investite în titluri de stat. Îmi vei cere, poate, despre probleme psihologice sau interpersonale. Ulterior, după nițică procesare și, eventual, după un alt input, vei putea formula o opinie personală. N-ai sărit în acea problemă cu totul, exprimându-ți dinainte opinia proprie. Nu te-ai ușurat. La cât de facilă a devenit comunicarea publică (în public), putem ajunge cu mare ușurință, ne este de mare putință, să ne ușurăm în public de orice ”presiune” ivită în ”vezica” de deasupra gâtului. Nici n-ai vrea să știi de la câte opinii mă abțin. Dar și de câte altele mă scap. Cred că filtrarea lor și abținerea e de mare preț. Încă, sunt mulți la noi, care nu-l achită, ci doar se fac. (poate îți amintești de domnul cu mitraliera, deputat PSD).
Totuși, oricare ar fi subiectul, ce acțiune ai realizat în prealabil? Păstrând mintea deschisă, te-ai informat. Apoi, ai gândit nițel. Da, obositor. Dar opinia ta a crescut în calitate. Altfel, cu ignoranța sau, mai periculos, cu falsa cunoaștere, îți vor rămâne, ca prejudecăți și stereotipuri, opiniile comunității în care trăiești. Ele îți populează mintea. Părerea mea. Și nu doar a mea.
“Few people are capable of expressing with equanimity opinions which differ from the prejudices of their social environment. Most people are incapable of forming such opinions.” (Albert Einstein).