Cand suntem inclinati sa credem ca alti oameni cu care urmeaza sa comunicam ne vor simpatiza, ne vom manifesta cu mai multa caldura fata de ei. La randul lor, acestia vor fi mai inclinati sa se manifeste cu mai multa caldura fata de noi.
Iata in ce anume consta “profetia acceptarii”. Insa, cum anume ajungi sa crezi ca alti oameni sau unul anume (investit emotional) te poate placea? Daca ai un start in viata cu o imagine de sine pozitiva, sansele tale de a fi placuta sunt mai mari. Ceea ce iti valideaza imaginea pozitiva de sine si, in consecinta, sansele tale cresc in virtutea profetiei acceptarii. Dar ce te faci daca ai o imagine negativa despre tine? Mai ales, ca aceasta imagine se reflecta in exterior. Daca esti intr-o relatia tensionata cu tine insati (nu te placi, nu te accepti), atunci sunt sanse mai mari sa te astepti la respingere din partea altuia. Iar pentru ca te astepti la… Te-ai prins!
Nu e nimic misterios aici. Nu e necesar sa deslusim enigma sufletului calator aflat in dezlegarea de noduri karmice. De vina nu e nici mama, relatia cu mama sau cu o alta ruda (ori poate persoana care a jucat rol matern). Vreau sa-ti ofer cateva lamuriri aici. O sa incep cu o intrebare:
Ce te face sa crezi ca tiparul de atasament cu mama din copilarie va fi (sau este) transferat in alte relatii semnificative emotional?
Sau, in alta formulare:
De ce crezi ca o experienta specifica emotional si comportamental(atasamentul cu mama) este transferabila in alte contexte relationale?
Interactiunea cu mama ta a fost una mai degraba rece. In prezent, te manifesti cu o oarecare raceala in relatiile cu cei din jur. De ce crezi ca are o legatura cu experienta relationala cu mama (din copilarie)? Pe ce baze crezi ca atasamentul cu mama (din trecut, din mediul familial) iti influenteaza experienta de atasament cu un alt barbat sau femeie importante de la momentul prezent?
Experienta atasamentului cu mama din trecut iti influenteaza doar relatia din prezent cu mama. Nimic altceva. Nu este o experienta de invatare transferabila.
Din perspectiva evolutionista, un tipar de atasament (din copilarie) transferabil nu are sens. Omul e o fiinta ultrasociala care a evoluat coabitand si cooperand in grupuri mari de indivizi. Astfel, sansele de supravietuire si reproducere erau mai mari. Cei, care nu reuseau sa se adapteze vietii sociale in grup, erau in pericol, fiind de obicei marginalizati si, eventual, exlcusi din grup. Un model de relatie invatat timpuriu si, ulterior, transferat in relatii sociale adulte? Ar insemna o inteligenta sociala limitata si relatii sociale limitate la model.
Un model de relatie invatat timpuriu limiteaza relatiile sociale la un tipar care, daca s-ar perpetua in relatiile sociale (semnificative) de la varsta adulta, ar diminua sansele de supravietuire si reproducere ale individului. Acest fenomen extrapolat la nivel de specie ar fi scazut dramatic sansele de evolutie ale speciei noastre (dependente de traiul in grupuri mari si foarte mari).
Mai degraba, putem crede ca creierul are module sociale specializate pentru fiecare individ cunoscut si care tu ai o relatie (ai avut). De exemplu, tu o cunosti pe Ioana. Dar nu doar pe ea. Mai cunosti alti multi oameni printre care apare o alta Ioana. Pe cele doua Ioana nu le poti confunda. Desi, poate, seamana al naibii de bine. Pot fi, de exemplu, gemene crescute impreuna. Cu toate astea, cel mai adesea, le diferentiezi, deoarece ele au personalitati diferite, iar creierul tau reuseste sa faca distinctiile necesare. Cum reusesti performanta asta? Creierul tau are module sociale diferentiate alocate procesarii informatiilor specifice unei relatii sau alta la fel cum are module pentru identificarea fetelor umane – detectori de fete. Sau, cel putin, asa ne demonstreaza bunicuta (are 4 nepotei, daca-mi amintesc bine) Judith Rich Harris. Teoria ei are sens in contextul neurostiintelor cognitive.
In contextul unor sisteme terapeutice precum constelatiile familiale sau terapiile psihodinamice, teoria modulelor (mentale) sociale nu are sens. Pare a fi o ineptie. Semn de delir. Doar ca problema acestor terapii este ca nu sunt intemeiate pe dovezi stiintifice.Pentru conspirationisti, J.R. Harris este un cercetator independent si nu practica psihoterapie. Nu cred ca e interesata de sabotarea ori subminarea unor scoli si orientari psihoterapeutice. Poate are prieteni… (hihi!)
Ce ai tu de facut daca esti psihoterapeut? Simplu. Tinand cont de aceste dovezi (sugereaza intelepciune) iti poti reevalua abordarea si modifica propria practica in acord cu noile dovezi stiintifice. Dupa mintea mea, inseamna sa tii pasul cu progresul cunoasterii stiintifice. Stiu ca s-ar putea sa nu te intereseze, deoarece merge si asa. E alegerea ta. Dar data viitoare, cand ploua afara, te rog, nu-ti lua umbrela!
http://psycnet.apa.org/psycinfo/2006-02603-000
http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=8493427