Cine nu știe e ferit de nefericire. Știința poate aduce nemulțumire, descurajare, îndoială și incertitudine. Cine să vrea a trăi asemenea emoții? În sfârșit, înțeleg și eu, de ce noi, oamenii, ne ferim de cunoașterea veritabilă, sistematică și metodică, acea cunoaștere fundamentală. Ne ferim și preferăm la schimb una superficială sau de spoială, care nu presupune eforturi.
Să cunoaștem lumea, viața, natura și omul e o întreprindere nu doar anevoioasă în sine, ci și generatoare de nefericire. Cu cât aflăm mai mult, mai în detalii, cu atât ne putem adânci în suferință și nefericire. Cel mai repede, novicele descoperă că viața înseamnă multă injustețe, nu doar socială, ci și biologică. Nu-i mai confortabil să se ascundă în fantezia călduță că fiecare va fi judecat într-o altă viață? Sau că omul ”rău” va plăti la un moment dat, dacă nu în viața asta, atunci în următoarea?
Să obții cunoaștere a devenit în vremurile noastre aproape o bagatelă. Stă la un clic distanță. Nu mai trebuie să parcurgi distanțe lungi, să mergi la antrenamente, să stai pe lângă un profesor, să te rogi de el ca să te ia de discipol și să îndeplinești corvoada ca în filmele cu ursul Panda care primește instruire în kung-fu. Disciplina care vine odată cu studiul nu se poate deprinde de pe internet. Cei mai isteți dintre noi descoperă rapid că ”știința” obținută cu clicuri prin pagini web nu face, per ansamblu, nici două parale. Ba dimpotrivă, poate face rău. Dacă știi detalii despre o boală, să zicem cardiacă, de care te suspectezi, mai degrabă te ajută sau îți crește anxietatea?
Cunoașterea obținută prin clicuri îmi pare periculoasă. Ajunge să ne domine, să ne ia în stăpânire, atunci când nu deținem un fundament solid în acel domeniu de cunoaștere. Iar un fundament solid nu se poate obține decât prin eforturi și studiu susținut. Spre exemplu, mulți oameni descoperă cu ajutorul internetului diverse cunoștințe de psihologie. Efectul pervers e de accentuare a sinelui conceptual atunci când nu există fundamentul. Unii dintre aceștia pot deveni încrezuți sau rătăciți într-o iluzie a cunoașterii în loc să fie modești și, de ce nu, chiar umili. Pe baza lor ajung să-și întărească unele convingeri și preconcepții (bias de confirmare). Expertul auto-proclamat e cel mai vulnerabil la iluzia cunoașterii. Nici nu vrei să știi ce pot păți victimele ”expertizei” lui. Rareori ajunge să se îndoiască și să reflecteze asupra cunoștințelor deprinse. Câțiva, care mai au și diplomă de psiholog, ajung să creadă că sunt specialiști. Nici cu prăjina nu le mai ajungi la nas.
Multe lucruri sunt complicate, chiar și cele aparent simple. Dacă te chestionez vizavi de modul de funcționare al wc-ului din locuința ta, oare știi să-mi răspunzi? Dar ecranul tactil al telefonului tău? Aproape toate cunoștințele mele dețin în proprietate un autoturism, nu doar wc-uri și telefoane. Oare câți dintre ei știu ce face arborele cu came sau cum are loc aprinderea motorului? Poți adresa întrebarea oamenilor din cercul tău social. Vei descoperi ne-știința și nu te pripi s-o judeci ca fiind ceva ”greșit”. Avem dreptul să nu știm și să declarăm că ”nu știm”, după cum bine știu membrii grupului AS, fără să ne simțim jenați ori rușinați. Nu e nimic greșit cu a nu ști. E demult un truism că instruirea începe cu conștientizarea ignoranței. Cel care se știe neștiutor poate învăța dacă decide asta. În schimb, știutorul s-a oprit din învățat. Dar dacă știutorul e de meserie, să zicem, mecanic? Sau psiholog?
Cunoașterea, pe care aparent o stăpânim, are consecințele cele mai păguboase. Atunci când o persoană ajunge într-o funcție sau poziție care implică acea cunoaștere, pe care dânsul o deține în aparență, se cheamă impostură. Deciziile unei persoane impostoare, aflată, să zicem, într-o funcție publică, pot avea un impact social tragic. Inegalitățile sociale în țara noastră sunt, în prezent, la cote alarmante fără a mai comenta de alte efecte. Dar totul merge șnur, nu-i așa? Orbul nu vede, iar când vede apelează la justificări că doar creierul e o mașinărie a justificărilor ad-hoc. Tot ceea ce contează pentru orbul nostru e să-și păstreze o aparență imaculată (justificarea și protejarea propriei imagini de sine).
Pe un plan personal, paguba e măruntă că îl privește doar pe individul amăgit. Cunoașterea obținută cu ușurință poate duce, în funcție de circumstanțe, la două tipuri de răspuns. Fie amplifică anxietatea, fie accentuează orgoliul. Pe aceștia îi avertizez că psihologia de pe internet nu e știință psihologică la fel cum medicina găsită online nu e știința medicinei.
Dacă crezi că ai o suferință, o dificultate sau o problemă, poți intra pe o spirală anxioasă căutând pe internet simptome și semne într-o încercare disperată de ”diagnostic” și tratament. Cunoașterea de pe internet nu ține loc de examen și interviu clinic (psihologic ori medical) cu un specialist. Oricând aș alege să achit un onorariu pentru examinarea unui specialist decât să mă bazez pe auto-diagnosticul online.
Era o vreme, pe care am trăit-o, când nu exista internet. Știam puține (spre deloc) și eram foarte bine. Sigur, eram și mai tânăr. Ignoranța rămâne o binecuvântare. O aleg cu bună știință.