Mulţi concetăţeni bine educaţi şi cumsecade au concepţii greşite vizavi de ce înseamnă să fii fericit sau să trăieşti o viaţă fericită. Mi-am zis să trec în revistă câteva mituri legate de fericire, mituri care fac unora dintre noi viaţa mizerabilă sau cel puţin supărătoare. Vestea bună e că aceste concepţii sunt ici-colo îndreptate cu ajutorul unor oameni care au înţeles cu adevărat (se poate şi iluzoriu) ce înseamnă fericirea. Ţin să te atenţionez că înţelegerea lor (adevărată) se bazează pe fapte şi dovezi obiective, nu pe filosofii mumbo-jumbo de factură mistică ori religioasă.
Dar mai întâi, te întreb într-o doară, la ce e bună psihologia dacă nu se ocupă de fericire? Care e scopul ultim al practicării psihologiei? Dacă te scremi niţel, vei declara că psihologia are în vedere ameliorarea (uneori, vindecarea) unor tulburări emoţionale şi, apoi, traiul unei vieţi bune.
Pentru prima parte a scopului oamenii au creat sute de forme de psihoterapie, grupate în diferite şcoli sau abordări, în funcţie de paradigma sau concepţia asupra minţii şi comportamentului uman. Aici avem alternative (sumedenie!), unele mai eficace, altele mai puţin sau deloc, iar pentru multe dintre ele nu există niciun fel de dovezi ştiinţifice. Sigur, foarte multe se laudă cu puzderie de dovezi comice (mărturii subiective, studii de caz, revelaţii şi sincronicităţi)
Dar cum putem fi fericiţi sau cum putem trăi vieţi de o calitate bună? Aici psihologia se întâlneşte cu filosofia, însă o depăşeşte, întrucât aduce în discuţie dovezi furnizate de studii empirice ce au loc sub umbrela psihologiei pozitive (naşterea oficială a acestei discipline psihologice a fost în anul 1998). Studiul introspectiv şi raţional, specific demersului filosofic, a fost îmbogaţit cu date empirice în baza unei conceptualizări ştiinţifice a fericirii (de ex. fericirea se numeşte subjective wellbeing sau SWB). Astfel că, în zilele noastre, această conceptualizare, prin intermediul unor persoane dedicate, schimbă fundamental viziunea oamenilor asupra vieţii.
Din nefericire, observ cum printre „meseriaşi” în ale psihologiei există o reticenţă vizavi de măsurători. Ei cred că, dacă măsori fenomene psihologice, dezgoleşti acel fenomen de o calitate specială (?) sau sunt de părere că unele fenomene psi nu pot, pur şi simplu, să fie măsurate. De exemplu, aceştia consideră un sacrilegiu să măsori iubirea sau apetitul sexual (ce zici?), iar dacă faci asta, nu înseamnă nimic! Totuşi, apelând la gândirea empirică, poţi evalua cele două variabile, iubirea şi apetitul sexual, apoi calcula o scădere (test fulger pentru masteranzi: în baza unei scale de interval sau ordinale?) ca să afli cu ce rămâi, o a treia variabilă, să zicem, iubire camaraderească. Poate nu se împacă sau nu tolerează matematica elementară sau gândirea empirică? D-zeu ştie ce or avea în cap sau prin sinapsele din lobii frontali.
Draga mea sau dragul meu, dacă faci parte din populaţia psihologilor, te asigur că măsurătorile ne feresc de subiectivism, care poartă un nume în literatura psihologică experimentală, biasul de subiectivitate. Dumnealui face ravagii când faci interpretări psihologice a orice. Când măsori diferite aspecte ale realităţii, cum ar fi propriul deget inelar, vei afla că ceea ce estimezi dumneata intuitiv nu se potriveşte cu ceea ce se află în teren (în realitate).
Iată o simplă testare a acestei supoziţii. Apreciază (în scris) în centimetri lungimea degetului inelar de la mâna dreaptă. Apoi, ia un centimetru şi măsoară. Observi diferenţa? Când folosim scale de măsurare (o unitate de măsură), aprecierile noastre devin mai obiective (sau cu un grad redus de subiectivism) comparativ cu acele cazuri când aplicăm ochiometrul sau percepţia intuitivă. Sigur, toate astea au sens când luăm decizii importante în baza a ceea ce estimăm. Dacă urmează să-ţi retezi excesul de deget inelar, inclin să cred că urgent vei declara că măsurătorile obiective sunt vitale, iar cele subiective sunt periculoase. Nu mai intru în alte detalii, căci bănuiesc că am fost limpede sau crystal clear, cum zic unii.
E adevărat că pe meleagurile noastre sunt preferate evalurările, examenele, interviurile cu rol de filtru în care psihologiei intuitive a examinatorului sau flerului îi e asociată o pondere colosală (divină!). Într-adevăr, flerul pare a fi supraapreciat în cultura noastră psihologică. Dar să mă opresc din această divagaţie, căci nu vreau să intru în discuţii profunde dintr-o perspectivă metodologică. Unde eram? Pfiu, nu-mi amintesc, însă îţi promit că îmi voi reaminti, mizez pe ajutorul unor neuroni din hipocamp, odihniţi în urma unei meditaţii, şi voi reveni cu un alt articol.